S-a trecut peste

N-as fi vrut sa scriu niciodata postarea asta, dar o fac. Inca mai am un dram de speranta ca va fi inutila. Ea vrea sa traga un semnal de alarma, cum ca, in opinia mea, tiganii au depasit limita pe care credeam ca o mai au. Doua intamplari, la distanta de o luna una de alta, ma fac sa simt ca de acum inainte, Dumnezeu cu mila.

Prima - se petrecea in tramvaiul 24. Zona capatului e plina de case vechi, boieresti, dar cred ca locuite eminamente de tigani, caci acolo mereu coboara sau urca diversi colorati din astia. Intr-o zi, prin usa din fata au urcat trei fete, nu cred ca aveau mai mult de 8, 9 ani, impreuna cu doi baieti, poate de 10 ani. Parea ca fetele ii stiu. Ele s-au asezat pe scaunele din spatele vatmanului, ei pe primele doua din partea dreapta. S-a pornit un vacarm de nedescris, pentru ca ele, guralive si obraznice, radeau de bietii baieti care se inrosisera in asemenea hal, incat au decis la un moment dat ca e mai bine sa plece de acolo. S-au dus in spate. Asta nu le-a oprit pe gâște din demersul lor. Erau decise sa-i extermine pe bietii baieti, dar le era prea lene sa se duca dupa ei, asa ca tot ce aveau de spus le comunicau de acolo, racnind efectiv, ca cei doi din fundul tramvaiului, precum si restul calatorilor, sa le auda clar. Ce era la gura lor, ce limbaj vulgar, ce misto ieftin si de prost gust aveau, n-are rost sa va mai spun, caci nici un talent literar n-ar putea sa descrie infernul pe care il generau acolo. O sa va spun doar ca nimeni, NIMENI nu parea deranjat de harmalaia aia, toti erau cu ochii in telefoane. Eu imi inghiteam limba, caci asa ce ma mai manca sa ma iau de puii aia de oameni cu porniri de centuriste, de numa'! Inainte vreme asta si faceam, intr-o inconstienta totala, dar m-a pazit Dumnezeu si nu mi-a facut nimeni nimic niciodata. De data asta insa, desi vorbim aici de trei pustoaice de maxim 9 ani, am simtit ca ceva nu e in regula. Am simtit TEAMA. Ceva din agresivitatea si nesimtirea si nepasarea lor imi spunea ca daca ma iau de ele, n-o sa-mi fie prea bine. Cu toate astea, cand cea mai vocala dintre ele a venit fix in dreptul meu si mi-a spart timpanul cu urletele ei, n-am mai rezistat si am intrebat-o, uitandu-ma fix la ea, de ce urla asa. S-a postat cu fata spre mine, a impins zona pubiana in fata, si-a tras umerii in spate si, cu bratele in lateral, mimand un dans oriental in care femeia isi scutura salbele de pe sutien (da, avea sanii dezvoltati ca ai unei femei, sunt convinsa ca era apta si de procreere), mi-a raspuns fara nici o ezitare, cu un ranjet sadic:
- Fiin'ca-s jmechera, d-aia!
Si s-a intors la suratele ei, ca sa continue sa urle si sa-si bata joc de noi toti, de-acum.
Sincer, oricate scuze am incercat sa le gasesc - ca-s mici si nu stiu ce fac, ca erau la pubertate si incercau sa atraga atentia, ca doar asta vad in familie si la fel fac si ele - nici una nu m-a ajutat sa inteleg de unde atata agresivitate la niste fete. Am ramas cu o senzatie de teama de atunci.

La a doua intamplare n-am fost martor direct, dar am vazut ulterior ca e posibil sa fie adevarat. Asadar, acum doua zile, la un Mega de langa birou, au intrat niste tiganci cu fuste si s-au pus pe furat. Doua la numar, cand au fost puse la iesire sa lase ce-au furat, au inceput sa faca scandal, cum numai ele stiu, cu samoara-safaca-sadreaga si, cum-necum, au reusit sa fuga. Paznicul de la magazin, pe care il stiu bine, caci de-acolo imi iau mancare zi de zi si lui ii inmanam cosul dupa ce-l goleam, s-a luat dupa ele. N-a apucat sa faca multi pasi, caci afara asteptau barbatii hoațelor, care l-au prins pe paznic si l-au batut in asemenea hal, incat a venit salvarea. Nu l-am mai vazut ieri acolo, la post. Era inlocuit de unul mai tanar, dar tare dezorientat, ca na, era prima zi de munca.

Nu pot sa nu ma intreb, retoric oarecum: oare ce ne asteapta?

Ce nu pot sa inteleg

Nu pot sa inteleg si nici nu stiu daca mi-ar folosi la ceva sa inteleg:


- Cum poate un om, mai ales femeie si mai ales in varsta, sa faca un astfel de act de cruzime: http://www.aradon.ro/45-de-ace-in-stomacul-unei-cateluse/1711634
Ma depaseste total, numai cand imi imaginez prin ce trece biata  catelusa, mi se strang inauntru toate, stomac, ficat, inima, plamani. Ma ineaca indignarea si furia, recunosc. Daca Dumnezeu nu are niste ratiuni pe care noi nu le cunoastem, atunci nu inteleg cum permite asa atrocitati. Asta e o picatura intr-un ocean de alte bestialitati pe care unii oameni le fac pe Pamant, impotriva animalelor sau a altor oameni. De ce?


- De ce a trebuit omorat ursuletul din Sibiu? Cum de nu i-a impresionat pe oamenii aia spaima lui? De cate ori ma uitam la stirea asta, cand il vedeam cat era de speriat si cum incerca sa scape aburcandu-se din ghiveciul ala de flori, ma umfla plansul. Avea stomacul gol!!! De ce??? Pentru ca nu a mai gasit mancare in arealul pe care noi i-l tot restrangem!


- Cum de cei care taie padurile in ritm alarmant nu-si dau seama ca maine nu vor mai avea ce sa faca cu banii astia murdari castigati azi, pentru ca le va fugi literalmente pamantul de sub picioare ? Viloaiele lor nu vor mai avea pamant sub ele, pentru ca asta se intampla acum, se schimba clima si pamantul o ia la vale ... La ce bun sa ai bani apoi? Sa pleci cu ei din tara care te-a imbogatit si pe care ai distrus-o? Ce fel de multumire poate fi asta? Fericirea construita pe durerile altora e efemera si iluzorie.

Cristina Vulpe: Eliberarea animalelor din gradinile zoologice

Cristina Vulpe: Eliberarea animalelor din gradinile zoologice: Am vazut ca anul asta este foarte la moda sa militezi pentru drepturile animalelor si, mai ales, pentru drepturile celor din gradinile zoolo...

De pe acasa

Pe Maia, saptamana trecuta, a muscat-o ceva de piciorusul stang din fata. Dupa doua zile in care a schiopatat fara sa para ca-i va trece de la sine, am chemat veterinarul. I-a facut doua injectii, un antibiotic si un antiinflamator. N-a protestat decat la a doua, dar n-a fost suparata pe mine dupa aia. A ramas sa ma duc la cabinet a doua zi sa-i iau si pastilute. Am fost. Primele trei am reusit sa i le dau zilnic, insa dupa aia n-a mai venit acasa, asa ca am facut o pauza de o zi intre a treia si a patra pastiluta. Vet-ul a zis ca nu-i nimic. Oricum, de a doua zi deja nu mai schiopata, dar se linsese unde pana atunci o duruse si si-a luat blanita de pe piele, de am putut sa-i vad ditamai rana.


Missie, suparata de atentia pe care i-o dam brusc Maiei (pe care n-o mai recunoaste de mama, cred), s-a hotarat sa o vaneze sistematic. Daca nu suntem atenti, cand intra Missie in casa se repede direct la Maia si iese cu scantei. In rest, ar sta lipita de noi, cred ca nici n-ar mai manca, numai sa ne convinga sa ramana ea unica stapana in casa.


Afara a fost foarte cald in weekendul asta, nici n-ai zice ca-i inceput de octombrie. Trandafirii traiesc parca o noua tinerete. Am vazut fluturi zburand pe la vie. Aud zi de zi pasari cantand pline de veselie. Cand va veni frigul, o sa le duc dorul.


S-a vandut o parcela de pamant de langa vecinii mei din dreapta. Vecina mea din stanga a plecat ieri la Bucuresti. O s-o mai vad la primavara, daca o sa fim sanatosi cu totii.



Lucruri la care n-as vrea sa ma gandesc

Saptamana trecuta, inainte de eclipsa de luna, am avut si eu si cativa oameni cu care am apucat sa vorbesc niste stari de rau inexplicabil, stari de deprimare si de defetism, pesimism exagerat si tristeti profunde si total incomode.


Joi am plecat cu masina pe un drum pe care, la un moment dat, ne-am intalnit cu trei copii de maxim 8 ani, care mergeau pe biciclete. Primul dintre ei, blond, tuns scurt, indesat si prost imbracat, ne-a aratat degetul, cu o mimica destul de suparata as spune. Peste cativa metri ne-am intalnit cu o fata de poate 10 ani care manca paine. Cand a fost la un metru de noi, a aruncat cu painea in masina. Asa, din senin.


 Pe drumul asta am vazut asa: un castan caruia ii cazusera frunzele, dar in varful fiecarei ramuri avea frunze noi, de un verde crud si cate o floare din aceea de-a lor, ca o flacara alba de lumanare. Intr-un sat am vazut un par plin de flori. La intoarcere, intr-o curte trona un superb liliac mov plin de flori pe fiecare ramura. Pe 18 septembrie.


Ieri pe traseul tramvaiului 41 a avut loc un accident. Timp de o ora si ceva n-a venit nici un tramvai. Nu stiu cand a fost reluata circulatia. La stiri n-am vazut nici o stire despre asta. Probabil ca nu prezenta interes, caci nu se compara cu stirea despre cainii vagabonzi care au speriat un copil pe care apoi l-a calcat masina. Nu stiu de ce, caci si aici era vorba de accident auto, poate fusese si ceva sange pe victima, nu stiu ...

Blogroll stricat

Nu stiu de ce, dar Blogroll-ul nu mai este cum era. Mai precis, nu mi se mai afiseaza cele mai recente postari de pe orice blog, ci se pare ca nu le mai ordoneaza astfel decat pe cele din blogspot. Despre celelalte nu mai zice nimic. O porcarie.

A paduri sau a nu paduri

Acum un an si ceva, mai exact pe 12 iulie 2015, va rugam sa semnati o petitie pentru salvarea padurilor virgine, in postarea asta. Daca o luati "pe Arges in jos, pe un mal frumos" (sa ne mai amintim si poeziile neamului), adica daca apasati pe toate linkurile de rigoare din postarea cu pricina, veti ajunge la articolul initial care semnala problemele existente ale padurilor virgine din Romania. Ceea ce se spunea acolo descria perfect situatia padurilor romanesti in general, nu doar a celor virgine. 
Am vazut si eu paduri intregi culcate la pamant, au fost facute si reportaje cu camera ascunsa, inclusiv un fost ministru al mediului (Doina Pana) a afirmat ca, pe perioada mandatului ei, a facut mari eforturi, oarecum zadarnice, pentru a mai salva din paduri. Nu conteaza foarte tare daca putem demonstra ca e mafie in silvicultura, n-are importanta cine si de ce taie copacii si nici daca cineva are sau nu dreptate cand afirma ca padurile Romaniei sunt in pericol, important este ca orice om de buna credinta VEDE ca ni se taie MASIV padurile si asta NU POATE fi in regula. Asa ca orice om care vede asta are dreptul sa se intrebe de ce se intampla asa ceva si ce e de facut ca sa se opreasca taierile masive, legale sau nu.
Multi au gasit de cuviinta sa semneze acea petitie, initiata de cineva. Acum, dupa un an de zile, cei care au semnat s-au trezit cu un raspuns de la Ministerul Mediului, pe e-mailul cu care s-au inscris cand au semnat petitia. Din pacate, continutul nu poate fi copiat. Daca e cineva interesat, i-l pot trimite pe e-mail. Ce m-a intrigat in acest raspuns este ca "ni se arata obrazul" ca dezinformam opinia publica. Fiindu-ne trimis fiecaruia dintre semnatari, cred ca la fiecare face referire cand spune ca dezinformam, chiar daca unii doar am semnat o petitie. Nu conteaza, bine ar fi ca dezinformarea sa produca efectul scontat - salvarea padurilor, dar am mari indoieli ca va avea vreun efect.

De ce  m-am hotarat sa scriu asta azi? Pentru ca am aflat de aici ca:
Oamenii de ştiinţă susţin că, începând din data de 8 august, omenirea a epuizat toate resursele Terrei pentru acest an, iar de atunci trăim cu toţii ,,pe datorie". 
Daca nici asta nu ne pune pe ganduri ...  Sau o fi si asta doar o dezinformare? Stiu, ne inflamam degeaba online, stiu.

Minuscule Valley of the Lost Ants 2013 by monsterwood

Un film absolut delicios. Merita vazut pentru peisajele superbe, pentru dragalasenia personajelor, pentru mesaj, pentru ca e teribil de relaxant si te poarta parca intr-o alta lume, fara oameni.







Ipostaze 2

Tot de prin primavara:


Ipostaze

De prin primavara:


 
 

 

 
 

 
 

Oameni, poștă, fapte

Pe celălalt blog al meu am în blogroll o doamnă din SUA care cred că vrea să ducă o viață independentă, ruptă de aprovizionarea de la magazine. Vrea să-și cultive și să-și crească în propria gospodărie tot. Are grădină și crește păsări și taie lemnele din pădure și multe altele, dar discuția nu este despre asta. Discuția este despre ... poștă.
Ei bine, doamna aceasta a comandat cuiva dintr-un alt stat 15 boboci de rață dintr-o rasă anume. Bobocii i-au fost expediați prin poștă. Când au ajuns la ea, zece erau deja morți, patru au murit ulterior și a rămas cu unul singur. Mie treaba asta singură mi-a răscolit sufletul, gândindu-mă cât de inuman este să închizi niște ființe atât de plăpânde într-o cutie, pentru cine știe câte zile. Subliniez: pentru cine știe câte zile. Cine a mai primit/trimis pachete prin poștă știe cât de bine funcționează acest serviciu la noi. Vorbesc de poștă, nu de curieri.
Când am citit postarea doamnei, am simțit că ceva nu se potrivește în peisaj. Ceva parea de domeniul fantasticului, de parcă ce istorisea ea acolo ar fi fost imposibil, ar fi fost o invenție. Iată faptele:
Crescătorul de la care comandaseră bobocii a spus că nu le-ar mai trimite alți boboci în schimb ci le-ar da banii înapoi, pentru că a mai avut probleme de același gen pe ruta aceea și crede că e ceva în nereglă la poșta din zona doamnei. Doamna a acceptat.
Intre timp, crescătorului, pentru că îi părea rău de cele întâmplate, îi vine ideea de a apela la serviciul de poștă rapidă pentru a-i trimite doamnei alți boboci, cu condiția ca diferența de preț la transport s-o suporte doamna. Timpul ar fi fost mult mai scurt și sansele bobocilor erau mai mari așa.
Zis și făcut, dar lucrurile abia aici iau întorsătura de fantastic, cu toate că și până aici mi s-a părut că la noi nu s-ar fi întâmplat nici măcar atât (cred ca s-ar fi considerat vina poștei și lucrurile ar fi rămas așa cum au picat). Ei bine, crescătorul ... iată textul original:
The hatchery man did some checking with the postal service on his end, and we did the same from our end.  He found the best possible time to get the ducklings to the post office for the beginning of their journey was late this past Monday night, and our very helpful post office staff (thank you, thank you!) contacted people in our state.  Everyone really bent over backwards for us in this endeavor.
Adică omul a făcut niște verificări (!!) la poșta de la el (!!) și a aflat care ar fi cel mai bun moment să ducă bobocii la poștă. Doamna a apelat și ea la personalul de la poșta ei (!!), care personal s-a dovedit a fi foarte amabil (!!!) și toată lumea s-a dat peste cap ca să ajute ca bobocii să ajungă teferi la destinație, ceea ce s-a și întâmplat.
Sigur, acesta este cel mai normal comportament uman, n-ar trebui să mă mire, nu? Si atunci de ce mă miră? De ce? Până la ce nivel al organismului a ajuns pervertirea mea ca om, de nu mai am nici măcar speranța ca în țara asta lucrurile să se mai desfășoare normal? Doar eu gândesc așa, eu sunt defecta? Oare personalul de la noi de la poștă poate fi găsit de către oricine, poate fi rugat să furnizeze niște informații de bun simț și poate fi rugat, acceptând implicit, să depună un efort pentru ca un client oarecare să își primească un drept într-un timp util? Spuneți-mi că da și că numai eu am avut ghinioane când am stat cu orele la cozi la ghișee, numai ca să mă servească niște acrituri care se mișcau în reluare, ca să îmi primesc sparte toate produsele dintr-un pachet pe care scria pe toate părțile ”fragil” și așa mai departe.  Dacă e așa, promit că de mâine nu mai cârtesc deloc.

Despre ce e viata?

Acesta ar trebui să fie un post deschis, unde să poată scrie oricine, orice răspuns îi vine la întrebarea din titlu. Sigur, nu vom afla niciodata Răspunsul, dar poate merită să încercăm. Titlul corect este, de fapt, ”Despre ce cred eu că este viața”, dar astea sunt amănunte. 
Cineva îmi spunea odată că, dacă ar ști cum trebuie trăită viața, ar alcătui un manual de instrucțiuni și ar fi primul care l-ar respecta. Nu ne este dat să aflăm dinainte, dar eu voi încerca să privesc înapoi, cu sau fără mânie.
Viața este, așadar:
* atunci când, pasager pe scaunul din dreapta, străbați un lung drum de câmpie și nu-ți atrage atenția decât culoarea: verdele grâului e compus din albastrul cerului și galbenul soarelui de primăvară. Galbenul soarelui de primăvară se varsă în lanurile de rapiță. Soarele e generos, risipește culoare iar lumina, la vremea asta, are un aer auriu.
* atunci când, pasager pe scaunul din dreapta, străbați un lung drum de câmpie și ai timp să te gândești: la mama, care e din ce în ce mai bolnavă și mai neputincioasă, dar tot reușește să te supere, taman la plecare; la tine, care nu mai ai unde să te refugiezi când te simți îngenuncheat de greutăți și ai vrea o mână care să te mângâie, să-ți dea asigurări că o să rezolve ea și să te ridice de pe jos; tot la tine, care ar fi trebuit, până la vârsta asta, să devii tu pentru alții acea mână, dar n-ai făcut-o și nu știi de ce.
* atunci când, pasager pe scaunul din dreapta, străbați un lung drum de câmpie și te gândești care o fi etimologia cuvântului etimologie.
* atunci când, ajuns acasă, te gândești că aceea e doar o casă, nu e acasă, iar acasă nu mai există, pentru că s-a vândut și nu ți-a părut rău că s-a vândut, pentru că ai sperat la mai bine, dar la mai bine nu mai vine și nu știi dacă merită să dai vina pe timp. 

Va urma.

Din nou despre condus

N-as mai fi vrut sa scriu despre condus, pentru ca frizeaza usor penibilul, dar citind la Simplitaly despre asta, mi-am dat seama ca nu sunt singura in situatie si ca poate merita vorbit SI despre asta, poate ca ajuta pe cineva, cumva.
Si eu mi-am luat carnetul foarte tarziu (pe la vreo 43 de ani), ceea ce cred ca e una din cauzele fricii de a conduce. O alta este stilul sportiv de a conduce al sotului, de care eu nu ma simt capabila si asta ma face sa cred ca n-as reusi sa ies din unele situatii din care el, nimerind acolo din intamplare, iese pentru ca are niste miscari si reflexe foarte bune.
Am mai condus sporadic de-a lungul anilor care au trecut, dar nu prin Bucuresti, ci prin afara lui. De fiecare data ma urcam cu aceeasi groaza la volan, experienta cumulata nefiindu-mi de absolut nici un folos. Frica era fix aceeasi ori de cate ori eram pusa in situatia de a conduce, chit ca faceam acelasi drum in fiecare zi, cunosteam particularitatile drumului etc. De fiecare data il aveam pe sotul meu in dreapta, care ma ghida cand trebuia sa scot masina din curte (cu spatele, in unghi de 90), cand trebuia sa bag masina in curte, cand trebuia sa ma bag in giratoriu s.a.m.d. Eu executam la comanda si atat. Nu-mi luam repere, nu castigam deprindere in a identifica dimensiunile masinii, nu imi venea natural nimic.
La sfarsitul lunii martie m-am trezit ca sotul a fost internat de urgenta intr-un spital dintr-o comuna de langa noi, deci nu in Bucuresti. Neavand de nici unele la el, trebuia sa ma duc acasa, sa ii strang lucrurile necesare si sa i le duc. OK, dar cum sa ajung acolo???  Altfel decat cu masina nu stiam. Asa ca mi-am zis, ce-o fi, o fi. M-am dus acasa, am pornit masina (care zacea nefolosita de mai multe luni, pentru ca intre timp mergeam cu cea de serviciu), dar ce sa vezi? Era parcata cu fata spre poarta, nu cu spatele, cum o mai scosesem eu. 
"Ar trebui sa fie mai simplu", mi-am zis. S-a dovedit a fi exact invers. Afara era o caldura de nedescris, mie frica imi dadea sudori reci, am manevrat masina in o mie de feluri, pana am reusit s-o pun pe diagonala intre stalpii portii. In coltul din stanga fata aveam contorul de gaze. Nu mai puteam da nici inainte, nici inapoi, fara s-o lovesc. Am coborat sa ma duc sa rog un vecin sa ma ajute. N-am gasit pe nimeni. Cand ma intorceam, iesirea din curte fiind un pic in panta, vad cum masina mea o ia usor la vale cu spatele, agatandu-se cu oglinda laterala in stalpul portii, desi eu trasesem frana de mana. Ma uitam cum se da oglinda peste cap si cum masina nu se mai opreste. A facut-o intr-un final, in gard.
"Asta e, nu pot s-o las asa, cumva trebuie sa ies din situatia asta".
Si am iesit, cu pretul unor zgarieturi pe aripi si pe bara, dar fine. Oglinda nu s-a rupt, dar parca nici nu se simte prea bine ...
Asta a mai fost cum a mai fost, dar dupa aceea trebuia sa intru pe DN1, ceea ce nu mai facusem pana atunci decat de Revelion, cand drumurile erau pustii. Intrarea se face in rampa. In fata mea aveam deja doua masini. In spatele meu cine stie cate mai aveam ... Cand a venit momentul sa plec de pe loc, in rampa, s-a oprit motorul. Am aprins avariile. Am dat din nou la cheie. Am incercat sa plec, s-a oprit motorul. S-a intamplat asta de vreio 15 ori. M-au claxonat, m-au injurat, m-au ocolit, m-au depasit. Am reusit intr-un final sa plec de acolo, cu frana de mana. Am reusit sa ma bag si pe banda de pe mijloc, de siguranta. Am reusit apoi sa ma bag si pe sensul meu de mers, usor usor am ajuns chiar si pe prima banda, apoi din nou pe a doua, caci trebuia sa fac stanga spre comuna cu spitalul. Am facut si stanga, am ajuns si la spital, am reusit sa o si parchez (cu fata, pe drum drept), apoi sa si plec si sa ajung si acasa. Acasa "mi-am stors" hainele si m-am culcat, epuizata.
Apoi am gasit o solutie ca sa pot pleca in fiecare zi cu masina de acasa, ca sa pot ajunge la spital la el: dimineata conduce o vecina masina mea, avand amandoua cam acelasi drum. Masina o parchez eu apoi la un supermarket din Baneasa, de unde iau autobuze pana la birou. La intoarcere, mi-e mult mai usor, caci trebuie doar sa ma incadrez pe DN1. 
Fac asta, asadar, de aproape trei saptamani. A mai fost nevoie sa fac de atunci si alimentari la benzinarii, si alte drumuri unde sa parchez, dar frica mi s-a redus doar cu vreo 10%. Cu toate astea, perseverez, caci imi dau seama ca numai asa voi reusi sa scap de aceasta frica ce imi ingreuneaza teribil de mult existenta.
Ne-am dat seama ca: frana de mana nu tine, trebuie trasa foarte mult; ambreiajul e sensibil si daca il ridici prea repede moare motorul; masina e puternica, dar greoaie. Toate astea le-am descoperit cu vecina, care are un stil teribil de calm de a conduce si care, astfel, a reusit sa ma mai calmeze si chiar sa ma incurajeze. In concluzie, opritul motorului in rampa nu e neaparat vina mea exclusiva.
Intre timp mi-am fixat si repere la parcat cu fata (bordura trebuie sa ajunga pe mijlocul oglinzii din stanga) si la bagat in curte. Azi am avut revelatia ca la scosul din curte trebuie sa urmaresc doar coltul din stanga spate, ca el ar atinge primul gardul, asa ca de acum n-o sa ma mai uit ca tampa in toate oglinzile, fara sa inteleg ce trebuie sa vad. Am inventat un acronim care sa ma ajute sa nu uit ceva cand plec: SCOL (Scaun, Centura, Oglinzi, Lumini), pe care il tin minte, pentru ca n-as putea sa plec daca nu m-as scula din somn, deci ... ma scol si abia dupa aia plec (asta pentru ca nici memorie nu prea mai am si din zapaceala as putea uita ceva din toate astea, mai ales luminile). 
Toata lumea mi-a zis ca frica dispare numai prin exercitiu, dar a mea pare bine ancorata in mine si scap tare greu de ea, dar ma straduiesc, pentru ca trebuie. Poate ca o sa ajung intr-o zi sa-mi si placa, intr-o zi ...

Zoli TOTH Project şi Grigore Leşe - Furtuna








Voi ati vazut asta? Eu am vazut-o intr-o reluare si am dat TV-ul tare. Mi s-a facut pielea de gaina. E faina. Ascultati-o si voi, daca n-ati stiut de ea si spuneti-mi daca va place.

Regie proasta, sau spectator nestiutor?

Cand ma uit la filme, cel mai adesea imi atrag atentia diverse greseli regizorale. Asta imi stirbeste din placerea vizionarii, caci nu ma pot transpune intru totul in actiunea filmului. Dintre greselile de genul asta, cel mai tare ma enerveaza una anume: cand personajul are de-a face cu un computer. Nu exista film in care utilizatorul din fata computerului sa nu tasteze ca nebunul, cu viteze inimaginabile, fara insa a folosi macar o data vreun mouse.
Acuma ... fie nu stiu eu ca un computer se poate folosi in legea cea buna si fara mouse (desi a tasta asa, ca nebunul, pentru orice informatie, mi se pare cam neproductiv), fie regizorii considera ca in felul acesta ne conving de abilitatile iesite din comun ale personajelor utilizatoare. Sa recunoastem, cati dintre noi, cand cauta o informatie intr-un computer, o fac de parca atunci ar scrie linii de program? Cei mai multi plimbam mouse-ul prin meniu, nu? Sau nu stiu eu?

Ghiocei 2016

Una dintre putinele traditii de care ma tin (desi n-am nici o explicatie pentru asta) este postarea an de an a ghioceilor din curte. O fac si anul asta, iata:
 
 Asa aratau ei pe 15 februarie.
 
Asa arata acum, pe 221 (aparatul imi indica data de 22, dar se pare ca suntem abia pe 21). A se remarca in penultima poza ca e unul iesit din front, in prim plan. E singurul care a indraznit sa paraseasca grupul. Sa vedem daca la anul va avea urmasi.

Sfarsit de ianuarie

Nu am obiceiul sa ma deranjez cand se termina o luna, dar de data asta chiar vreau sa scriu despre asa ceva. De ce? Ca la anul sa nu ma mai intreb "dar oare anul trecut pe vremea asta cum era?".
Ei bine, anul asta a fost zapada maricica in ianuarie, apoi a venit un ger cum nu-mi mai amintesc sa fi trait de mult, nu atat pentru temperaturile lui (am prins si -19 in unele dimineti), ci pentru durata lui - a tinut mai mult de-o saptamana. Abia de pe la inceputul acestei ultime saptamani si-au mai dat drumul temperaturile si incep niste zile cu multe grade peste plus, cica.
In curte inca mai e zapada, pamantul nu se vede decat prin cateva ochiuri, ici, colo. Poarta a inghetat des, am deschis zavorul cu ciocanul. In unele zile n-am mai putut s-o inchidem complet, se lasase intr-o parte, asa ca o lasam asa.
De Max mi-a fost foarte mila pe gerurile alea, caci ziua n-aveam incotro si-l lasam afara. A slabit putin de tot, parca, dar pare sanatos si bine merci.
Pisicile n-au servit nici ger, nici zapada. Ieseau cateva minute dimineata, iar in rest dormitau prin casa, se jucau, mancau, cerseau mancare de la noi. Le pazeam sa nu se bata, de aceea Maia a dormit mereu in bucatarie noaptea, cu usa inchisa. Se pare ca i-a priit.
Masina ne-a facut figuri multe, mari si dese. Cred ca e pe duca.
C si-a facut analize, RMN, sange, echografii. Se pare ca e OK, dar ia niste pastile. De aici, de la faptul ca nu se simtea bine, de fapt, m-au apucat din nou anxietatile, dar am reusit sa le tin sub control. Colac peste pupaza, mai am de trecut un hop intr-o chestie si mai scap de o mare belea de pe cap, dar pana atunci sunt tracasata. Am avut de muncit mult la treaba asta, aproape am terminat ce era mai important, acum mai trebuie doar sa-mi ascut un pic memoria si dupa aia se va mai incheia un capitol din viata mea pe cat de greu, pe atat de ... in fine, se va termina si gata. 
In una din zilele astea am plecat la volan. N-am mai condus de la revelion, cand am pus mana pe volan dupa aproape un an. Atunci am condus chiar prin oras, pentru prima oara in viata, dupa scoala de soferi. Evident, eram pe un drum pe care il parcurgem in fiecare zi si il stiam, asa ca da, m-am descurcat. De data asta insa mergeam pe un drum total nou, era noapte si iarna, dar avand in vedere ca nu trebuia decat sa ma tin dupa C, care era intr-o masina in fata mea, n-a fost cine stie ce. M-am descurcat si de data asta.
Ar fi trebuit sa-mi creasca stima de sine, dar ce sa vezi, n-a facut-o :(
Tare rau e sa nu ai de la tine decat pretentii.


Ador/urasc

Persoanele care au un hobby, fie el si vizionarea unui serial stupid, dar din care isi fac o ancora ca sa reziste pana maine, poimaine, raspoimaine, doar ca sa vada ce se mai intampla/Toni Delaco. Libidinos.

Pierdut Persoane interesate/urmaritori/followers

Prin Decembrie am observat ca numarul persoanelor interesate de pe celalat blog al meu a scazut brusc, intr-o singura zi, cu un numar destul de mare pentru mine, care oricum n-aveam multi. Prea mare ca sa fie o chestie de neobservat, prea mic ca sa cred ca a fost o eroare de sistem, asa ca am crezut ca au decis ei, toti odata, brusc, sa nu ma mai urmareasca.
Asta e, mi-am zis. Nu-i poti multumi pe toti. Daca au intrat aici si au vazut ca nu le mai place ce postez, si-au luat jucariile si au plecat. Nici macar nu stiu cine erau, asa ca n-am putut face nimic. In timp m-am resemnat si am uitat.
Astazi am dat, insa, de o postare pe aceasta tema la unul dintre blogurile pe care le urmaresc eu. Si autoarea se plangea de acelasi lucru, insa ea a primit de la Blogger un anunt cu o explicatie. Cea mai mare parte din el spune asa:

"As part of this plan, starting the week of January 11, we’ll remove the ability for people with Twitter, Yahoo, Orkut or other OpenId providers to sign in to Google Friend Connect and follow blogs. At the same time, we’ll remove non-Google Account profiles so you may see a decrease in your blog follower count.


We encourage you to tell affected readers (perhaps via a blog post), that if they use a non-Google Account to follow your blog, they need to sign up for a Google Account, and re-follow your blog. With a Google Account, they’ll get blogs added to their Reading List, making it easier for them to see the latest posts and activity of the blogs they follow.

We know how important followers are to all bloggers, but we believe this change will improve the experience for both you and your readers."

Pe scurt, cica de pe 11 ianuarie vor elimina posibilitatea ca cei cu conturi de Twitter, Yahoo, Orkut sau cu OpenId sa se mai inscrie ca urmaritori prin Google Friend Connect. Cu alte cuvinte, daca nu ai cont de Google, nu mai poti urmari bloguri din Blogspot.

Restul e bla-bla.

Nu stiu cine mi-au fost urmaritorii pe care i-am pierdut. Nu stiu cum as putea sa-i anunt de aceasta schimbare. Nu stiu cum vor afla ei ca am scris aceasta postare. Nu stiu cui ii foloseste aceasta schimbare. Stiu doar ca s-a facut si gata.

Daca ati pierdut si voi urmaritori, acum stiti de ce.

Adio, Cita

Azi s-a hotarat ca e mai bine sa nu mai fii printre noi. Nu stiu cine a decis ca e mai bine asa.
Daca ai fost tu, poate vom afla candva si iar vin si spun ca depresia e ingrozitoare si ca toti cei care avem depresie ar trebui sa verbalizam, sa spunem, sa ne plangem, fara teama de ridicol sau de a-i deranja pe cei din jur.
Daca Dumnezeu a hotarat asa, El stie mai bine, desi eu spun ca trebuia sa ni te mai lase, te-a luat mult prea devreme, mult prea devreme.
Indiferent a cui a fost decizia, sa te odihnesti in pace, pentru ca meriti odihna. Ai fost un suflet bun si bland, dar trist. Poate ca viitorul tau nu ti se mai parea plin de surprize, dar viitorul meu va fi mai sarac, caci nu voi mai avea cui sa-i vorbesc despre animalute si sa ma inteleaga, nu voi mai avea pe cine sa refuz cand ma va chema in vizita, nu voi mai avea pe cine sa sun cand ma lasa memoria si nu-mi mai aduc aminte de ce am semnat eu niste acte ...
Cita, Dumnezeu sa te ierte, chiar daca nu cred ca are pentru ce. As vrea sa nu fie adevarat.