Exista unii oameni care au un fel de a fi ce ma scoate pur si simplu din sarite. In prezent cel mai tare ma enerveaza cel care uita sa mai taca. Ii place atat de tare sa se auda vorbind, incat nici nu concepe sa inceteze, considera ca orice secunda de liniste ne priveaza de placerea vietii noastre - de a-l asculta pe el.
Treaba e si mai cumplita cand esti coleg de birou cu genul asta de om. Cand se apuca de vorbit, nu mai conteaza nimic, nici ca tu ai treaba si implicit ai nevoie de liniste, nici ca el are treaba si poate ar fi timpul sa si-o faca, nici ca nimeni nu il mai asculta, nici nimic. Daca se prinde, totusi, ca ceilalti fac cu totul altceva decat sa se adape cu nesat din vorbele lui, da telefoane. Un telefon, doua, trei, oricate este nevoie ca sa nu taca. Deloc.
Alt gen de om e cel care se crede indispensabil. "Izmana". Face atat de multe in plus pe langa ce ar trebui sa faca, se imparte in atat de multe locuri, incat nici o treaba n-o duce bine pana la capat. Apoi se plange. Ca n-a avut timp, ca ce sa faca, nu se poate imparti in mai multi ca sa fie in acelasi timp in mai multe locuri, ca daca nu face el, nu mai face nimeni, ca asa e el luat de prost etc. Frate, daca faci, taci. Lasa pe altii sa te aprecieze, daca e cazul. Daca o faci pentru a fi laudat, mai bine lasa-te.
Genul atotstiutor ... Ah, aici e supremul! Precis cunoasteti fiecare dintre voi macar un om care are raspuns la toate, care are explicatii pentru orice, a carui experienta de viata e imbatabila, caci s-a intalnit pana acum cu absolut toate situatiile cu care te-ai intalnit tu. Daca mai e si din prima categorie, a celor carora le e frica de liniste, ai pus-o. Esti condamnat pe vecie la chinuri groaznice. Daca mai ai cum, fugi! Acum!
Si mai este genul bisericos. Am intalnit oameni care nu stiau sa rosteasca nici o propozitie, oricat de simpla, fara sa-l pomeneasca pe Dumnezeu. "Asa a vrut Dumnezeu/A gasit Dumnezeu solutie/Daca ne ajuta Dumnezeu etc." Nu spun sa nu crezi, dar lasa-ma cu intelepciunea asta de ulita, mai spune si ceva de la tine sau taci.
Ooo, dar cei cu simtul umorului defect ma inhiba de-a dreptul! Cei care nu vorbesc decat in dodii, iau totul in ras si fac misto de toti si de toate in permanenta, crezand ca astfel sunt amuzanti si ca ne bucura si pe noi! Astia-s moartea, caci degeaba ii pui la respect, nu inteleg si nu se opresc, ei stiu mai bine decat tine ce e amuzant si ce nu.
Oamenii dragi sufletului meu? Am! Sunt cei cu care pot avea dialog, spun eu ceva, spune si el ceva. Alternam. Nu trebuie sa fie mereu de acord cu mine, ba chiar prefer o contrazicere pertinenta si constructiva. Mai sunt cei destepti, carora le poti cere o informatie si sunt dispusi sa ti-o acorde, caci o stiu! Enciclopedii ambulante, dar care cu atat mai mult inteleg importanta "statului in banca ta". Ei nu vor incerca niciodata sa epateze, sunt niste diamante in catifea, stralucesc numai daca ii descoperi. Apoi mai sunt oamenii simpli si cu bun simt. De ei sunt fascinata, caci ei traiesc un fel de esenta de viata, redusa la simplu si util, la elementar. Mai sunt oamenii cu suflet bun, pe care ii iubesc de-a dreptul; oamenii ciudati, cu particularitati benigne, care ma atrag ca un magnet; oamenii cinstiti si toti ceilalti care nu imi invadeaza spatiul personal si uita sa il mai elibereze.
