15 ani de cand nu mai fumez

Nu-s eu adepta aniversarilor, nu-mi plac chiar deloc, dar azi,daca tot am intrat pe aici, am fost curioasa sa vad cand m-am lasat eu de fumat. Am facut sapaturi pe baza etichetei "lasatul de fumat" si am descoperit cu uimire ca a fost in martie 2011.

N-am avut curiozitatea sa-mi recitesc postarile, caci stiu ca anii aceia au fost grei, dar uitandu-ma acum in urma, nu pot sa spun decat ca este una din putinele mele realizari de care chiar sunt mandra.

As fi putut fi foarte mandra de scolile facute si chiar sunt, dar aceasta realizare a fost una dintre cele mai greu dobandite, a fost un chin de ani de zile (cel putin doi). Am continuat sa visez ca fumez poate si la 5 ani dupa, cu evidenta dezamagire traita in semi-trezirea de dupa si cu bucuria deplina ca a fost doar un vis dupa trezirea totala.

Ce as mai putea spune despre aceasta experienta? Ca iti da asa o ... mai buna intelegere a ceea ce esti. Am descoperit ca prin tigara eu fugeam de multe, fugeam de ceea ce nu doream sa infrunt, de frica a ceea ce as fi simtit dupa ceva trairi, de obligatia de a face ceva. Cand n-am mai avut unde sa fug, am infruntat toate acele stari si nu mi-a fost usor, dar incet, incet le-am asimilat si apoi nu au mai constituit o amenintare.

Am mai invatat ca, sub dependente, nu suntem stapanii nostri, "altceva" se joaca cu noi si da, recunosc ca aici am avut ceva trufie cand am vrut sa inving eu, nu acel altceva. A fost un razboi si l-am castigat, cu multa suferinta, dar am invins si da, am fost si sunt in continuare mandra de asta, chiar daca mandria este un pacat. 

Bravo mie!   

Oare sa ma mir?

Intamplare intamplatoare, care mi se pare de domeniul SF, desi e cat se poatede normala, cred.

Pe traseul meu spre birou iau fie tramvai, fie autobuz. Tramvaiul are mai multe numere. Unul dintre ele nu mi-e bun. Cand tramvaiul ajunge inaintea mea in statie, eu ar trebui sa-i vad numarul pe luneta (pe geamul din spate), insa din 10 tramvaie, 8 nu au acest numar vizibil.

Asa stand lucrurile, am doua variante: sa ma urc in el si sa intreb calatorii ce tramvai este, iar daca nu mi-e bun, sa cobor la prima, sau sa il las sa plece si eu sa il astept pe urmatorul, ca sa-i vad numarul din fata.

Zilele trecute am ales prima varianta. Era bun tramvaiul, asa ca atunci cand am coborat i-am spus vatmanului ca nu i se vede numarul in spate si sa spuna la depou sa faca ceva in sensul asta. Omul a zis ceva despre datul banilor degeaba la firme, din care eu am inteles ca s-a mai straduit si inainte sa repare afisajul, fara succes insa, dar eu i-am propus sa faca romaneste treaba, adica sa lipeasca o hartie cu numarul.

Azi dimineata, surpriza emisiunii!!! Pe fostul afisaj din spate al unui tramvai era lipita o hartie, format A4, cu numarul! Nu stiu daca era condus de vatmanul cu pricina, dar este foarte posibil sa fi fost. Nu l-am prins, ca sa pot verifica. Poate data viitoare.

Oare chiar sa fi avut succes o sugestie simpla, facuta cu scopul de a imi normaliza viata mea si a celorlalti? Atat de mult bun simt sa fi avut acel vatman, incat sa ii fie suficienta o sugestie din partea unui singur calator ca sa repare o situatie? Oare am fost singurul calator deranjat de faptul ca tramvaiul nu putea fi identificat daca il priveai din spate? Oare doar eu am semnalat o problema atat de banala? De asta spun ca e SF ...

Vremea loveste din nou

Un nou film pe ecrane! Soc si groaza!
Ei bine, da. Ieri, 18 martie 2018, a revenit in forta iarna. Dupa ce sambata fusese atat de frumos, incat am stat toata ziua pe afara si am facut diverse activitati pentru curte si gradina, ieri a inceput teroarea.


Mai intai, a batut vantul din ce in ce mai tare, incat am fost convinsa ca mi-a luat ceva tigle de pe acoperis. Nu m-am inselat. Apoi, stand intr-o deplina liniste in fotoliu si uitandu-ma pe FB, aud ceva suspect. Intorc privirea pe geam si ce vad?? Salcia mea era alba! Incepuse ploaia, batea vantul, temperatura a scazut sub 0 si apa s-a transformat in gheata pe crengi, pe plante, peste tot! Ploaie inghetata.


Mi s-a strans sufletul. Abia terminasem de taiat trandafirii. Plantasem niste gladiole si niste dalii, insamantase, marar si patrunjel, pusesem ceapa ... Narcisele galbene pitice inflorisera, la fel albastrelele si toporasii, crocusii isi deschisesera cupele. Narcisele celelalte aveau boboci maricei, liliacului ii dadusera mugurii, la fel si hortensiei. Noroc ca n-am scos sticlele de plastic din capul trandafirilor plantati in toamna.


De dimineata sotul si-a rupt ustensila de dat gheta de pe parbriz, asa de dur a fost stratul lipit de sambata. Am avut de  facut un drum suplimentar inainte de birou, asa ca pe la ora 10 si ceva eu eram in Piata Victoriei, avand proasta inspiratie sa astept un tramvai. VISCOLEA! Imi intra zapada pe langa marginea glugii si era o zapada umeda si lipicioasa, de ma udase pe toata fata. Cand stateam eu deja de vreo 5 minute in statie (statie pe mijlocul drumului), o masina de GL, intentionand sa faca la dreapta, a derapat si s-a invartit pe loc chiar in dreptul meu! M-am speriat cam tare si m-am decis sa ma intorc la metrou, desi de-acolo veneam, caci acolo ma lasase sotul, sfatuindu-ma insistent sa iau metroul. Eu ca nu si nu, batman, batman! Asa-mi trebuie.

Vremea

Cand locuiam in nordul tarii, intre munti, in oras era o vorba: "La noi, vara a fost intr-o joi". Zilele de vara adevarata erau putine tare, in rest vremea semana mai mult cu o toamna blanda de la ses.

La fel as fi putut spune si acum, daca in loc de luni s-ar fi intamplat joi, ca la noi iarna a fost intr-o joi anul asta. Pai da. Pana acum s-a prefacut ca e iarna. De aseara, insa, a inceput un vant, de-mi suiera pe la ferestre ca o calamitate. Am avut stare de anxietate toata noaptea, parca ma asteptam sa ma ia pe sus cu casa cu tot. Dimineata, zapada sa tot fi avut vreo 5 cm, asternuta insa calm, de s-au putut vedea si urmele de pisica straina venita pana la usa casei (pisicile mele erau in casa toate trei, deci m-am mirat de asa tupeu la musafir dar si de faptul ca Max dormea dus in veranda si n-a zis nici pas, in conditiile in care, cand e treaz, il enerveaza orice trece pe drumul comunal, nu prin fata usii).

Acum, la ora amiezii, a inceput din nou sa ninga cu fulgi minusculi, dar viscoliti nevoie mare. Bate asa un vant, de nu-mi amintesc sa mai fi vazut decat prin 1987, cand trebuia sa ma tin de balustrada Dambovitei ca sa nu ma ia pe sus.

Meteorologii spun ca varful va fi miercuri si joi. Cumva, da, anul asta iarna va fi cu adevarat intr-o joi, dar vom trai si vom vedea. Sa mai spun ca miercuri aveam de gand, de multa vreme, sa plec pana la Iasi? :) Mi-am luat si concediu ....


LATER EDIT: Am plecat joi la Iasi, n-am avut nici un fel de problema. Vineri la Iasi a nins mult, a fost ger mereu, dar duminica, la intoarcere, iar n-am avut probleme, a fost totul OK.


Pentru Vic: poze n-am, dar de pe la minutul 1:04 apare si Max in acest filmulet, facut ca sa se vada cum suntem asteptati cand ne intoarcem de la serviciu.
https://www.youtube.com/watch?v=0UmCSsUmRiY

Despre noi

Se spune ca istoria e scrisa de invingatori. Noi, acum, nu scriem istorie, ci o traim. Zilele acestea s-au petrecut o serie de evenimente despre care, daca lucrurile nu degenereaza, copiii nostri ar trebui sa invete la istorie.

Mai intai, a murit Majestatea sa, regele. N-a fost o tragedie, dupa cum s-a tot spus, ca era batran si suferind si ne asteptam la asta. A fost o pierdere a tot ceea ce ar fi putut sa fie si n-a fost. A fost o oglinda in care ne-am fi putut privi cu mandrie, ca neam, dar nu ne-a mai ramas decat sa ne privim cu manie. De ce? Pentru ca ne-am dat seama ca n-o sa mai avem parte prea curand de un conducator cu moralitate si credinta in Dumnezeu, pentru ca nici nu ne-am dat seama, de aproape 30 de ani incoace, ca asta ne trebuie.

Nu ne trebuie neaparat un monarh, pentru ca el poate sa fie un accident genetic la un moment dat si ce rost are sa fii obligat sa te conduca un bolnav? Daca e sa ma raportez doar la mine, nu simt nevoia neaparat a monarhiei, pentru ca nu cred in dreptul cuiva de a ma conduce numai pentru ca s-a nascut intr-o anumita familie, dar simt nevoia ACUTA de a fi fermecata de un lider cu o moralitate indiscutabila si cu frica de Dumnezeu, cu cultura si eruditie si cu demnitate. Simt o nevoie ACUTA sa ma duc la vot si sa votez PENTRU, nu CONTRA, ca pana acum. Pana acum am fost obligata sa aleg raul cel mai mic. Vreau sa pot sa aleg binele cel mai mare!

Apoi, trist mi se pare ca mi-am dat seama ca nici regele n-are cine stie ce putere sa stavileasca raul. Mihai I a fost obligat sa abdice. La ce i-a folosit ca era rege? Ce a putut el sa faca din pozitia aceea, cand bolsevicii au tabarat peste tara lui si l-au santajat si si-au pus cizma pe gatul poporului? Mai nimic. De ce acum ar putea sa faca ceva? Dar un presedinte de tara, daca ar fi sa fie amenintat ca daca nu vinde tara, o sa moara 1000 de copii, ar putea face ceva?

E o judecata simplista, dar cam la asta se reduce totul. La interese oculte si santaj.

Dimineata, la stirile de la antena 1, prezentatoarea a spus: "Familia regala este in doliu de mare sarbatoare". Nu sunt foarte sigura ca a fost o greseala, dar o gafa monumentala sigur a fost.

Zilele astea se "dezbate" in parlament, cu o graba demna de un spital de urgenta intrat in cod rosu de calamitate, moartea justitiei din Romania. Cand totul pare evident facut la o comanda dubioasa, singurul raspuns pe care il primim este "dar tu ai citit amendamentele? Mai intai citeste-le si dupa aia sa vorbesti." Pe bune? Dar de ce? De ce sa fiu mereu obligata sa citesc ceva pentru care nu am pregatire, cand o intreaga breasla de juristi spune ca nu e in regula ce se petrece? Daca e atat de corect ce fac astia in parlament, de ce nu ies ei sa ne explice, ca la copiii prosti care se sperie de bomboane? Cum de un singur om, pentru interesele proprii, poate sa manipuleze un partid intreg si sa-l determine sa calce totul in picioare?

Romania a devenit o tara prietenoasa cu infractorii. 

Metoda de relaxare ASMR

Daca faceti parte, ca mine, dintre cei care n-au auzit pana azi de aceasta metoda, considerati-va  norocosi ca Mihnea a scris despre asta intr-un articol de pe blogul lui, pe care l-am citit si eu si pe care vi-l impartasesc si voua: "Cum scapam de durerile de cap / migrene ? Ce este ASMR ?"
Pana una alta, eu am gasit un canal de youtube care chiar functioneaza pentru mine, dar mai caut si altele.
Este vorba despre genuri de videoclipuri care iti produc senzatii ca niste furnicaturi in ceafa, foarte relaxante. Mie cele in care se sopteste imi plac mult.


UPDATE: In functie de stare si de context, la mine functioneaza bine:
https://www.youtube.com/watch?v=5igB7uDN4Tc&t=3s

:(

Azi, 27.07.2017, dragul meu coleg Cristi s-a prapadit intr-un grav accident de masina, provocat de un sofer de taxi care s-a dus si el in lumea celor drepti.
Nu stiu, Cristi, care au fost caile Domnului, dar nu m-as fi gandit niciodata ca, dupa ce ai scapat in ianuarie, o sa pleci in iulie.
Dumnezeu sa te odinheasca, suflet bun.

Tipologii de oameni

Exista unii oameni care au un fel de a fi ce ma scoate pur si simplu din sarite. In prezent cel mai tare ma enerveaza cel care uita sa mai taca. Ii place atat de tare sa se auda vorbind, incat nici nu concepe sa inceteze, considera ca orice secunda de liniste ne priveaza de placerea vietii noastre - de a-l asculta pe el.

Treaba e si mai cumplita  cand esti coleg de birou cu genul asta de om. Cand se apuca de vorbit, nu mai conteaza nimic, nici ca tu ai treaba si implicit ai nevoie de liniste, nici ca el are treaba si poate ar fi timpul sa si-o faca, nici ca nimeni nu il mai asculta, nici nimic. Daca se prinde, totusi, ca ceilalti fac cu totul altceva decat sa se adape cu nesat din vorbele lui, da telefoane. Un telefon, doua, trei, oricate este nevoie ca sa nu taca. Deloc.

Alt gen de om e cel care se crede indispensabil. "Izmana". Face atat de multe in plus pe langa ce ar trebui sa faca, se imparte in atat de multe locuri, incat nici o treaba n-o duce bine pana la capat. Apoi se plange. Ca n-a avut timp, ca ce sa faca, nu se poate imparti in mai multi ca sa fie in acelasi timp in mai multe locuri, ca daca nu face el, nu mai face nimeni, ca asa e el luat de prost etc. Frate, daca faci, taci. Lasa pe altii sa te aprecieze, daca e cazul. Daca o faci pentru a fi laudat, mai bine lasa-te.

Genul atotstiutor ... Ah, aici e supremul! Precis cunoasteti fiecare dintre voi macar un om care are raspuns la toate, care are explicatii pentru orice, a carui experienta de viata e imbatabila, caci s-a intalnit pana acum cu absolut toate situatiile cu care te-ai intalnit tu. Daca mai e si din prima categorie, a celor carora le e frica de liniste, ai pus-o. Esti condamnat pe vecie la chinuri groaznice. Daca mai ai cum, fugi! Acum!

Si mai este genul bisericos. Am intalnit oameni care nu stiau sa rosteasca nici o propozitie, oricat de simpla, fara sa-l pomeneasca pe Dumnezeu. "Asa a vrut Dumnezeu/A gasit Dumnezeu solutie/Daca ne ajuta Dumnezeu etc." Nu spun sa nu crezi, dar lasa-ma cu intelepciunea asta de ulita, mai spune si ceva de la tine sau taci.

Ooo, dar cei  cu simtul umorului defect ma inhiba de-a dreptul! Cei care nu vorbesc decat in dodii, iau totul in ras si fac misto de toti si de toate in permanenta, crezand ca astfel sunt amuzanti si ca ne bucura si pe noi! Astia-s moartea, caci degeaba ii pui la respect, nu inteleg si nu se opresc, ei stiu mai bine decat tine ce e amuzant si ce nu.

Oamenii dragi sufletului meu? Am! Sunt cei cu care pot avea dialog, spun eu ceva, spune si el ceva. Alternam. Nu trebuie sa fie mereu de acord cu mine, ba chiar prefer o contrazicere pertinenta si constructiva. Mai sunt cei destepti, carora le poti cere o informatie si sunt dispusi sa ti-o acorde, caci o stiu! Enciclopedii ambulante, dar care cu atat mai mult inteleg importanta "statului in banca ta". Ei nu vor incerca niciodata sa epateze, sunt niste diamante in catifea, stralucesc numai daca ii descoperi. Apoi mai sunt oamenii simpli si cu bun simt. De ei sunt fascinata, caci ei traiesc un fel de esenta de viata, redusa la simplu si util, la elementar. Mai sunt oamenii cu suflet bun, pe care ii iubesc de-a dreptul; oamenii ciudati, cu particularitati benigne, care ma atrag ca un magnet; oamenii cinstiti si toti ceilalti care nu imi invadeaza spatiul personal si uita sa il mai elibereze.

Demn de retinut

Din cartea Alinei Albert, "Farmece, vampirism si rataciri spirituale", despre mersul la biserica duminica:

"Duminica, Dumnezeu se odihneste, deci este acasa. Mersul la biserica este si o forma de terapie pentru necazurile vietii. [...] Aplicati terapia mersului Duminica la biserica. De ce Duminica? Pentru ca, la Dumnezeu, mergi cand te cheama El, nu cand vrei tu."

Si anul asta ghioceii

Au aparut surprinzator de sub un mare morman de zapada. Pe 26 februarie, dimineata, abia dezghetati si zgribuliti:

Si un musafir absolut neasteptat la asa vreme, pozat pe faianta din baie:

Mi-e dor

Am ajuns azi, cand mai am un pic si schimb prefixul, sa imi fie dor de copilaria mica, de pana pe la 6 ani.
Mi-e dor sa mai am din nou certitudinea ca orice s-ar intampla, mama il va alunga pe bau-bau.
Mi-e dor sa am iar seninatatea aceea cand singura mea preocupare era ce joc sa mai inventez, cum sa ma mai joc cu copiii-n curtea blocului, cum sa descopar lumea si viata si cum sa inteleg de ce e albastru cerul.
Mi-e dor de inocenta de atunci, cand nu stiam ce e tradarea si nici nu ma gandeam ca ea poate veni chiar de la un om de acelasi sange cu tine - cat de dureros e sa afli asta pe propria piele!
Mi-e dor de zilele in care lucrurile evoluau firesc, catre mai bine, nu catre "Doamne fereste". Nu, nu de regimul comunist opresiv mi-e dor, ci de siguranta zilei de maine, pe care eu am trait-o si care ar fi normal sa mai existe.
Mi-e dor de iernile in care ma preocupa numai saniusul, nu deszapezirea sau viscolul.
Mi-e dor de o viata pe care am avut-o si as mai putea sa o am, daca nu mi-ar fura-o unii si daca, mai rau, nu mi-ar amaneta-o pe ani buni inainte, ca sa le fie numai lor bine.
Nu stiu cu ce am gresit pe parcursul tineretii  mele, dar cand am iesit atunci in strada am facut-o ca sa apar niste idealuri in care credeam cu tarie - al libertatii de exprimare, al libertatii de gandire, al onoarei, al iubirii de tara si de neam, al dreptatii, pana la urma. Am sperat ani si ani la rand ca daca imi fac cu responsabilitate si cat pot eu mai bine datoria, lucrurile vor evolua, vom depasi situatiile grele in care era tara si voi ajunge sa traiesc si ziua in care totul este asa cum trebuie sa fie. Unde am gresit, de ziua asta pare acum mai indepartata ca niciodata?
Mi-e dor sa mai pot spera.

Raceala din sezonul asta

După ce m-am ținut tare când toată lumea din jur își sufla nasul și stranuta, de Revelion am luat-o pe ea, pe răceală. Nu e gripă, căci  nu fac febră, dar e mare mâncătoare de energie.

Sunt moale ca fularul. Inițial mă tot plângeam de uscăciunea aerului din jur, căci higrometrul meu a sucombat la secțiunea umiditate, aerisirile zilnice nu-l resuscitau cu nimic, la cate un duș ce-și mai revenea in simțiri pe la un 22%, dar nu rezista mult. Am burdușit caloriferele cu umidificatoare, dar degeaba. Nasul meu s-a simțit groaznic în ultimele luni, ajunsesem să-mi dau cu spray cu ser fiziologic în nas ca să pot respira cât de cât.

Apoi a venit răceala. Nasul meu a dat-o dintr-o extremă în alta. Problema cea mare însă nu e el, ci sinusurile, care dor, măi nene! Dor! Si odată cu ele dor și oasele! Ba de la mâini, ba de la coloană, ba de la bazin, ba de la picioare. Cred că așa ar trebui să te simți abia pe la 85, 90 de ani, nu acum :(

Cu ce o tratez? Cu ibuprofen, aspirină și vitamina C, cu spray nazal, cu spray de gât (naturiste), cu miere cu scorțișoară pe stomacul gol, cu ceaiuri hapciu, cu uleiul esențial Thieves, cu ulei esențial de arbore de ceai, cu băi fierbinți cu sare la picioare, cu vitamina D. A început miercuri. Azi e marți. Ce-am observat:

- ar fi trecut mai repede și mai ușor dacă aș fi stat în repaos la pat până la vindecare;

- uleiurile esențiale nu vindecă, dar ameliorează simptomele destul de mult;

- cel mai rapid efect îl are baia la picioare cu apă fierbinte cu sare;

- dacă nu se acționează cu stăruință, cu medicament bun de dat în gât, cu medicament bun de dat în nas, ceea ce se acumulează în zona ORL se lasă în piept și începe tusea. Eu am masat gâtul seară de seară cu Thieves, mi-am pus ulei de tea tree pe pernă, am dat cu spray în gât și tot mă mai încearcă un puseu de tuse o dată pe zi.

Așadar, mare grijă, să tratați imediat cum apare viroza asta și stați acasă, pe cât posibil, dacă v-ați îmbolnăvit. Trece mai repede și mai sigur.

Voi ați luat-o? Cu ce v-ați tratat sau cu ce vă imunizați, dacă n-ați fost afectați până acum? 

S-a trecut peste

N-as fi vrut sa scriu niciodata postarea asta, dar o fac. Inca mai am un dram de speranta ca va fi inutila. Ea vrea sa traga un semnal de alarma, cum ca, in opinia mea, tiganii au depasit limita pe care credeam ca o mai au. Doua intamplari, la distanta de o luna una de alta, ma fac sa simt ca de acum inainte, Dumnezeu cu mila.

Prima - se petrecea in tramvaiul 24. Zona capatului e plina de case vechi, boieresti, dar cred ca locuite eminamente de tigani, caci acolo mereu coboara sau urca diversi colorati din astia. Intr-o zi, prin usa din fata au urcat trei fete, nu cred ca aveau mai mult de 8, 9 ani, impreuna cu doi baieti, poate de 10 ani. Parea ca fetele ii stiu. Ele s-au asezat pe scaunele din spatele vatmanului, ei pe primele doua din partea dreapta. S-a pornit un vacarm de nedescris, pentru ca ele, guralive si obraznice, radeau de bietii baieti care se inrosisera in asemenea hal, incat au decis la un moment dat ca e mai bine sa plece de acolo. S-au dus in spate. Asta nu le-a oprit pe gâște din demersul lor. Erau decise sa-i extermine pe bietii baieti, dar le era prea lene sa se duca dupa ei, asa ca tot ce aveau de spus le comunicau de acolo, racnind efectiv, ca cei doi din fundul tramvaiului, precum si restul calatorilor, sa le auda clar. Ce era la gura lor, ce limbaj vulgar, ce misto ieftin si de prost gust aveau, n-are rost sa va mai spun, caci nici un talent literar n-ar putea sa descrie infernul pe care il generau acolo. O sa va spun doar ca nimeni, NIMENI nu parea deranjat de harmalaia aia, toti erau cu ochii in telefoane. Eu imi inghiteam limba, caci asa ce ma mai manca sa ma iau de puii aia de oameni cu porniri de centuriste, de numa'! Inainte vreme asta si faceam, intr-o inconstienta totala, dar m-a pazit Dumnezeu si nu mi-a facut nimeni nimic niciodata. De data asta insa, desi vorbim aici de trei pustoaice de maxim 9 ani, am simtit ca ceva nu e in regula. Am simtit TEAMA. Ceva din agresivitatea si nesimtirea si nepasarea lor imi spunea ca daca ma iau de ele, n-o sa-mi fie prea bine. Cu toate astea, cand cea mai vocala dintre ele a venit fix in dreptul meu si mi-a spart timpanul cu urletele ei, n-am mai rezistat si am intrebat-o, uitandu-ma fix la ea, de ce urla asa. S-a postat cu fata spre mine, a impins zona pubiana in fata, si-a tras umerii in spate si, cu bratele in lateral, mimand un dans oriental in care femeia isi scutura salbele de pe sutien (da, avea sanii dezvoltati ca ai unei femei, sunt convinsa ca era apta si de procreere), mi-a raspuns fara nici o ezitare, cu un ranjet sadic:

- Fiin'ca-s jmechera, d-aia!

Si s-a intors la suratele ei, ca sa continue sa urle si sa-si bata joc de noi toti, de-acum.

Sincer, oricate scuze am incercat sa le gasesc - ca-s mici si nu stiu ce fac, ca erau la pubertate si incercau sa atraga atentia, ca doar asta vad in familie si la fel fac si ele - nici una nu m-a ajutat sa inteleg de unde atata agresivitate la niste fete. Am ramas cu o senzatie de teama de atunci.

La a doua intamplare n-am fost martor direct, dar am vazut ulterior ca e posibil sa fie adevarat. Asadar, acum doua zile, la un Mega de langa birou, au intrat niste tiganci cu fuste si s-au pus pe furat. Doua la numar, cand au fost puse la iesire sa lase ce-au furat, au inceput sa faca scandal, cum numai ele stiu, cu samoara-safaca-sadreaga si, cum-necum, au reusit sa fuga. Paznicul de la magazin, pe care il stiu bine, caci de-acolo imi iau mancare zi de zi si lui ii inmanam cosul dupa ce-l goleam, s-a luat dupa ele. N-a apucat sa faca multi pasi, caci afara asteptau barbatii hoațelor, care l-au prins pe paznic si l-au batut in asemenea hal, incat a venit salvarea. Nu l-am mai vazut ieri acolo, la post. Era inlocuit de unul mai tanar, dar tare dezorientat, ca na, era prima zi de munca.

Nu pot sa nu ma intreb, retoric oarecum: oare ce ne asteapta?

De pe acasa

Pe Maia, saptamana trecuta, a muscat-o ceva de piciorusul stang din fata. Dupa doua zile in care a schiopatat fara sa para ca-i va trece de la sine, am chemat veterinarul. I-a facut doua injectii, un antibiotic si un antiinflamator. N-a protestat decat la a doua, dar n-a fost suparata pe mine dupa aia. A ramas sa ma duc la cabinet a doua zi sa-i iau si pastilute. Am fost. Primele trei am reusit sa i le dau zilnic, insa dupa aia n-a mai venit acasa, asa ca am facut o pauza de o zi intre a treia si a patra pastiluta. Vet-ul a zis ca nu-i nimic. Oricum, de a doua zi deja nu mai schiopata, dar se linsese unde pana atunci o duruse si si-a luat blanita de pe piele, de am putut sa-i vad ditamai rana.

Missie, suparata de atentia pe care i-o dam brusc Maiei (pe care n-o mai recunoaste de mama, cred), s-a hotarat sa o vaneze sistematic. Daca nu suntem atenti, cand intra Missie in casa se repede direct la Maia si iese cu scantei. In rest, ar sta lipita de noi, cred ca nici n-ar mai manca, numai sa ne convinga sa ramana ea unica stapana in casa.

Afara a fost foarte cald in weekendul asta, nici n-ai zice ca-i inceput de octombrie. Trandafirii traiesc parca o noua tinerete. Am vazut fluturi zburand pe la vie. Aud zi de zi pasari cantand pline de veselie. Cand va veni frigul, o sa le duc dorul.

S-a vandut o parcela de pamant de langa vecinii mei din dreapta. Vecina mea din stanga a plecat ieri la Bucuresti. O s-o mai vad la primavara, daca o sa fim sanatosi cu totii.

Lucruri la care n-as vrea sa ma gandesc

Saptamana trecuta, inainte de eclipsa de luna, am avut si eu si cativa oameni cu care am apucat sa vorbesc niste stari de rau inexplicabil, stari de deprimare si de defetism, pesimism exagerat si tristeti profunde si total incomode.


Joi am plecat cu masina pe un drum pe care, la un moment dat, ne-am intalnit cu trei copii de maxim 8 ani, care mergeau pe biciclete. Primul dintre ei, blond, tuns scurt, indesat si prost imbracat, ne-a aratat degetul, cu o mimica destul de suparata as spune. Peste cativa metri ne-am intalnit cu o fata de poate 10 ani care manca paine. Cand a fost la un metru de noi, a aruncat cu painea in masina. Asa, din senin.


 Pe drumul asta am vazut asa: un castan caruia ii cazusera frunzele, dar in varful fiecarei ramuri avea frunze noi, de un verde crud si cate o floare din aceea de-a lor, ca o flacara alba de lumanare. Intr-un sat am vazut un par plin de flori. La intoarcere, intr-o curte trona un superb liliac mov plin de flori pe fiecare ramura. Pe 18 septembrie.


Ieri pe traseul tramvaiului 41 a avut loc un accident. Timp de o ora si ceva n-a venit nici un tramvai. Nu stiu cand a fost reluata circulatia. La stiri n-am vazut nici o stire despre asta. Probabil ca nu prezenta interes, caci nu se compara cu stirea despre cainii vagabonzi care au speriat un copil pe care apoi l-a calcat masina. Nu stiu de ce, caci si aici era vorba de accident auto, poate fusese si ceva sange pe victima, nu stiu ...

A paduri sau a nu paduri

Acum un an si ceva, mai exact pe 12 iulie 2015, va rugam sa semnati o petitie pentru salvarea padurilor virgine, in postarea asta. Daca o luati "pe Arges in jos, pe un mal frumos" (sa ne mai amintim si poeziile neamului), adica daca apasati pe toate linkurile de rigoare din postarea cu pricina, veti ajunge la articolul initial care semnala problemele existente ale padurilor virgine din Romania. Ceea ce se spunea acolo descria perfect situatia padurilor romanesti in general, nu doar a celor virgine. 

Am vazut si eu paduri intregi culcate la pamant, au fost facute si reportaje cu camera ascunsa, inclusiv un fost ministru al mediului (Doina Pana) a afirmat ca, pe perioada mandatului ei, a facut mari eforturi, oarecum zadarnice, pentru a mai salva din paduri. Nu conteaza foarte tare daca putem demonstra ca e mafie in silvicultura, n-are importanta cine si de ce taie copacii si nici daca cineva are sau nu dreptate cand afirma ca padurile Romaniei sunt in pericol, important este ca orice om de buna credinta VEDE ca ni se taie MASIV padurile si asta NU POATE fi in regula. Asa ca orice om care vede asta are dreptul sa se intrebe de ce se intampla asa ceva si ce e de facut ca sa se opreasca taierile masive, legale sau nu.

Multi au gasit de cuviinta sa semneze acea petitie, initiata de cineva. Acum, dupa un an de zile, cei care au semnat s-au trezit cu un raspuns de la Ministerul Mediului, pe e-mailul cu care s-au inscris cand au semnat petitia. Din pacate, continutul nu poate fi copiat. Daca e cineva interesat, i-l pot trimite pe e-mail. Ce m-a intrigat in acest raspuns este ca "ni se arata obrazul" ca dezinformam opinia publica. Fiindu-ne trimis fiecaruia dintre semnatari, cred ca la fiecare face referire cand spune ca dezinformam, chiar daca unii doar am semnat o petitie. Nu conteaza, bine ar fi ca dezinformarea sa produca efectul scontat - salvarea padurilor, dar am mari indoieli ca va avea vreun efect.

De ce  m-am hotarat sa scriu asta azi? Pentru ca am aflat de aici ca:
Oamenii de ştiinţă susţin că, începând din data de 8 august, omenirea a epuizat toate resursele Terrei pentru acest an, iar de atunci trăim cu toţii ,,pe datorie". 

Daca nici asta nu ne pune pe ganduri ...  Sau o fi si asta doar o dezinformare? Stiu, ne inflamam degeaba online, stiu.

Oameni, poștă, fapte

Pe celălalt blog al meu am în blogroll o doamnă din SUA care cred că vrea să ducă o viață independentă, ruptă de aprovizionarea de la magazine. Vrea să-și cultive și să-și crească în propria gospodărie tot. Are grădină și crește păsări și taie lemnele din pădure și multe altele, dar discuția nu este despre asta. Discuția este despre ... poștă.

Ei bine, doamna aceasta a comandat cuiva dintr-un alt stat 15 boboci de rață dintr-o rasă anume. Bobocii i-au fost expediați prin poștă. Când au ajuns la ea, zece erau deja morți, patru au murit ulterior și a rămas cu unul singur. Mie treaba asta singură mi-a răscolit sufletul, gândindu-mă cât de inuman este să închizi niște ființe atât de plăpânde într-o cutie, pentru cine știe câte zile. Subliniez: pentru cine știe câte zile. Cine a mai primit/trimis pachete prin poștă știe cât de bine funcționează acest serviciu la noi. Vorbesc de poștă, nu de curieri.

Când am citit postarea doamnei, am simțit că ceva nu se potrivește în peisaj. Ceva parea de domeniul fantasticului, de parcă ce istorisea ea acolo ar fi fost imposibil, ar fi fost o invenție. Iată faptele:

Crescătorul de la care comandaseră bobocii a spus că nu le-ar mai trimite alți boboci în schimb ci le-ar da banii înapoi, pentru că a mai avut probleme de același gen pe ruta aceea și crede că e ceva în nereglă la poșta din zona doamnei. Doamna a acceptat.

Intre timp, crescătorului, pentru că îi părea rău de cele întâmplate, îi vine ideea de a apela la serviciul de poștă rapidă pentru a-i trimite doamnei alți boboci, cu condiția ca diferența de preț la transport s-o suporte doamna. Timpul ar fi fost mult mai scurt și sansele bobocilor erau mai mari așa.

Zis și făcut, dar lucrurile abia aici iau întorsătura de fantastic, cu toate că și până aici mi s-a părut că la noi nu s-ar fi întâmplat nici măcar atât (cred ca s-ar fi considerat vina poștei și lucrurile ar fi rămas așa cum au picat). Ei bine, crescătorul ... iată textul original:

The hatchery man did some checking with the postal service on his end, and we did the same from our end.  He found the best possible time to get the ducklings to the post office for the beginning of their journey was late this past Monday night, and our very helpful post office staff (thank you, thank you!) contacted people in our state.  Everyone really bent over backwards for us in this endeavor.

Adică omul a făcut niște verificări (!!) la poșta de la el (!!) și a aflat care ar fi cel mai bun moment să ducă bobocii la poștă. Doamna a apelat și ea la personalul de la poșta ei (!!), care personal s-a dovedit a fi foarte amabil (!!!) și toată lumea s-a dat peste cap ca să ajute ca bobocii să ajungă teferi la destinație, ceea ce s-a și întâmplat.

Sigur, acesta este cel mai normal comportament uman, n-ar trebui să mă mire, nu? Si atunci de ce mă miră? De ce? Până la ce nivel al organismului a ajuns pervertirea mea ca om, de nu mai am nici măcar speranța ca în țara asta lucrurile să se mai desfășoare normal? Doar eu gândesc așa, eu sunt defecta? Oare personalul de la noi de la poștă poate fi găsit de către oricine, poate fi rugat să furnizeze niște informații de bun simț și poate fi rugat, acceptând implicit, să depună un efort pentru ca un client oarecare să își primească un drept într-un timp util? Spuneți-mi că da și că numai eu am avut ghinioane când am stat cu orele la cozi la ghișee, numai ca să mă servească niște acrituri care se mișcau în reluare, ca să îmi primesc sparte toate produsele dintr-un pachet pe care scria pe toate părțile ”fragil” și așa mai departe.  Dacă e așa, promit că de mâine nu mai cârtesc deloc.

Despre ce e viata?

Acesta ar trebui să fie un post deschis, unde să poată scrie oricine, orice răspuns îi vine la întrebarea din titlu. Sigur, nu vom afla niciodata Răspunsul, dar poate merită să încercăm. Titlul corect este, de fapt, ”Despre ce cred eu că este viața”, dar astea sunt amănunte. 

Cineva îmi spunea odată că, dacă ar ști cum trebuie trăită viața, ar alcătui un manual de instrucțiuni și ar fi primul care l-ar respecta. Nu ne este dat să aflăm dinainte, dar eu voi încerca să privesc înapoi, cu sau fără mânie.

Viața este, așadar:

* atunci când, pasager pe scaunul din dreapta, străbați un lung drum de câmpie și nu-ți atrage atenția decât culoarea: verdele grâului e compus din albastrul cerului și galbenul soarelui de primăvară. Galbenul soarelui de primăvară se varsă în lanurile de rapiță. Soarele e generos, risipește culoare iar lumina, la vremea asta, are un aer auriu.

* atunci când, pasager pe scaunul din dreapta, străbați un lung drum de câmpie și ai timp să te gândești: la mama, care e din ce în ce mai bolnavă și mai neputincioasă, dar tot reușește să te supere, taman la plecare; la tine, care nu mai ai unde să te refugiezi când te simți îngenuncheat de greutăți și ai vrea o mână care să te mângâie, să-ți dea asigurări că o să rezolve ea și să te ridice de pe jos; tot la tine, care ar fi trebuit, până la vârsta asta, să devii tu pentru alții acea mână, dar n-ai făcut-o și nu știi de ce.

* atunci când, pasager pe scaunul din dreapta, străbați un lung drum de câmpie și te gândești care o fi etimologia cuvântului etimologie.

* atunci când, ajuns acasă, te gândești că aceea e doar o casă, nu e acasă, iar acasă nu mai există, pentru că s-a vândut și nu ți-a părut rău că s-a vândut, pentru că ai sperat la mai bine, dar la mai bine nu mai vine și nu știi dacă merită să dai vina pe timp. 

Va urma.

Ghiocei 2016

Una dintre putinele traditii de care ma tin (desi n-am nici o explicatie pentru asta) este postarea an de an a ghioceilor din curte. O fac si anul asta, iata:

 

 Asa aratau ei pe 15 februarie.

 

Asa arata acum, pe 221 (aparatul imi indica data de 22, dar se pare ca suntem abia pe 21). A se remarca in penultima poza ca e unul iesit din front, in prim plan. E singurul care a indraznit sa paraseasca grupul. Sa vedem daca la anul va avea urmasi.

Sfarsit de ianuarie

Nu am obiceiul sa ma deranjez cand se termina o luna, dar de data asta chiar vreau sa scriu despre asa ceva. De ce? Ca la anul sa nu ma mai intreb "dar oare anul trecut pe vremea asta cum era?".

Ei bine, anul asta a fost zapada maricica in ianuarie, apoi a venit un ger cum nu-mi mai amintesc sa fi trait de mult, nu atat pentru temperaturile lui (am prins si -19 in unele dimineti), ci pentru durata lui - a tinut mai mult de-o saptamana. Abia de pe la inceputul acestei ultime saptamani si-au mai dat drumul temperaturile si incep niste zile cu multe grade peste plus, cica.

In curte inca mai e zapada, pamantul nu se vede decat prin cateva ochiuri, ici, colo. Poarta a inghetat des, am deschis zavorul cu ciocanul. In unele zile n-am mai putut s-o inchidem complet, se lasase intr-o parte, asa ca o lasam asa.

De Max mi-a fost foarte mila pe gerurile alea, caci ziua n-aveam incotro si-l lasam afara. A slabit putin de tot, parca, dar pare sanatos si bine merci.

Pisicile n-au servit nici ger, nici zapada. Ieseau cateva minute dimineata, iar in rest dormitau prin casa, se jucau, mancau, cerseau mancare de la noi. Le pazeam sa nu se bata, de aceea Maia a dormit mereu in bucatarie noaptea, cu usa inchisa. Se pare ca i-a priit.

Masina ne-a facut figuri multe, mari si dese. Cred ca e pe duca.

C si-a facut analize, RMN, sange, echografii. Se pare ca e OK, dar ia niste pastile. De aici, de la faptul ca nu se simtea bine, de fapt, m-au apucat din nou anxietatile, dar am reusit sa le tin sub control. Colac peste pupaza, mai am de trecut un hop intr-o chestie si mai scap de o mare belea de pe cap, dar pana atunci sunt tracasata. Am avut de muncit mult la treaba asta, aproape am terminat ce era mai important, acum mai trebuie doar sa-mi ascut un pic memoria si dupa aia se va mai incheia un capitol din viata mea pe cat de greu, pe atat de ... in fine, se va termina si gata. 

In una din zilele astea am plecat la volan. N-am mai condus de la revelion, cand am pus mana pe volan dupa aproape un an. Atunci am condus chiar prin oras, pentru prima oara in viata, dupa scoala de soferi. Evident, eram pe un drum pe care il parcurgem in fiecare zi si il stiam, asa ca da, m-am descurcat. De data asta insa mergeam pe un drum total nou, era noapte si iarna, dar avand in vedere ca nu trebuia decat sa ma tin dupa C, care era intr-o masina in fata mea, n-a fost cine stie ce. M-am descurcat si de data asta.

Ar fi trebuit sa-mi creasca stima de sine, dar ce sa vezi, n-a facut-o :(

Tare rau e sa nu ai de la tine decat pretentii.