Ca de bilant, asa ...

Mai e un pic şi se termină şi anul ăsta. Nu ştiu dacă mi-am mai făcut vreodată bilanţuri, dar acum simt o asemenea nevoie, pur şi simplu pentru că nu am ce face. Am făcut selecţia de muzică şi acum o mai dau cu peria, dar între timp m-am gândit să mai scriu şi aici, ca să fie, nu de alta :))
Aşadar, ce mari realizări am eu în acest an 2009, despre care toată lumea zice că e bine că se termină? Sincer, nu prea îmi dau seama. Gândindu-mă ce am făcut eu notabil anul ăsta, primul lucru care mi-a venit în minte a fost Artmania, apoi Leonard Cohen. Ar mai fi cartea pe care am scos-o, dar nu-s sigură că a fost anul ăsta şi, cum nu mai am nici un exemplar, nu pot să mă uit dacă nu cumva a fost anul trecut.
Din memoria recentă extrag - desigur - şcoala de şoferi şi sala luată. Ar mai fi nişte piese tricotate/croşetate, multă treabă prin casă şi pe la job, începerea demersurilor pentru a ne lua casa visurilor noastre ... şi cam atât. Nu pomenesc de Pinţa, pe care am adus-o cât de cât pe linia de plutire, căci recunosc cinstit şi cu mult regret în suflet că la un moment dat am cedat şi n-am mai vrut s-o mai chinui cu tratamentele. Dacă nu insista Cristi, poate că Pinţa nu mai era acum. Cam asta este.
Realizez acum că poate ar fi cazul să-mi schimb abordarea, să nu mai trăiesc de pe o zi pe alta, ci să-mi propun nişte ţinte, ceva, că prea e parcă pierdere de vreme viaţa asta. Poate că aşa se întâmplă când nu ai copii, cine mai poate şti?

PS: muzica disco/pop cam sucks.


In fine, ca să închei, vă spun şi vouă să aveţi un an cât se poate de fain, să vă zbânţuiţi de revelion cât puteţi şi să ne vedem cu bine în 2010.

Niste amestecaturi

N-am mare lucru de spus. De fapt, aş avea, dar sunt foarte mărunte şi diferite între ele, aşa că nici nu-mi mai vine să mă apuc.
De pildă, ar fi nişte chestii de spus despre birocraţia, corupţia, hoţia, delăsarea, nesimţirea, şmecheria celor care lucrează cu cetăţeanul care are nevoie de ceva de la ei. N-ar fi nici o noutate pentru nimeni, aşa că nu-mi mai zgândăr frustrările.
Ar mai fi apoi şi oamenii din jur, toţi cu câte cel puţin o problemă majoră. Acum, când sunt cu nervii întinşi, constat cât de greu e să suporţi un om când se plânge de probleme. Avem probleme cu toţii, faptul că le verbalizăm poate că ne ajută, dar celor cărora le spui, le faci rău. Ar trebui ca toată cercetarea de pe lumea asta să caute un medicament care să producă optimism şi bunătate.
Să mai zic de acest final de an aiuritor? Nu mai zic de nimic, ia, gata, mă opresc aici.
O SA FIE BINE! :)

Fraaaate, 93 de ani???

Probabil că ați primit și voi acest filmuleț pe mail ... circulă de ceva vreme.

Astăzi m-am uitat din nou la el și am simțit nevoia să scriu câte ceva. De pildă, că doamna a fost probabil dansatoare profesionistă, pentru că altfel nu-mi explic mobilitatea ei, în ciuda faptului că e puțin gârbovită. Ei, are totuși 93 de ani, coloana se îndoaie ea de pe la 40 de ani, darămite la 90 ! Reacția publicului, la sfârșit, a fost pe deplin îndreptățită.
Apoi, că am realizat că am o mare admirație pentru femeile care știu să îmbătrânească frumos. Lucrez într-un cartier locuit eminamente de oameni bătrâni. Mă împiedic de ei la supermarket, căci au un fel de obrăznicie a vârstei, cred eu - consideră că au toate drepturile din lume pentru că sunt bătrâni. Din când în când, însă, mai descopăr câte o doamnă trecută de 70, dar aranjată impecabil, dichisită nevoie mare, chiar dacă hainele ei nu mai sunt chiar noi sau la modă. Ea continuă să se coafeze, să se machieze discret și cu bun gust și reușește să fie elegantă. Dincolo de asta, însă, are un zâmbet cald, de om pe care viața nu l-a acrit și nu l-a înrăit. Cu această atitudine, mă face să mă uit lung și cu drag la ea și să nu-mi doresc decât să mă ajute Dumnezeu să mă păstrez și eu la fel, măcar până pe la vreo 60 :)

Cred

... că în spatele unei persoane foarte vesele, cu un permanent simţ al umorului, şade o persoană căreia îi e frică de propria tristeţe.

A doua sedinta

O sa incep prin a spune ca am facut un chestionar, fara sa citesc decat cateva pagini din regulament, dupa ce m-am uitat la indicatoare pe net si am luat 21 din 26. N-am stiut treaba de mecanica. Mi s-au parut logice intrebarile si poate ca am avut si norocul incepatorului.
Cat despre condus ... azi am impresia ca am retinut mai putin decat prima data. Trebuie sa-mi intre in cap ca: dupa ce am calcat ambreiajul, am pornit motorul, am lasat frana de mana; vitezele le schimb numai cu ambreiajul la podea; ca dupa ce semnalizez, iau mana de pe semnalizator si o pun pe volan; inainte de a face dreapta, ma asigur uitandu-ma in oglinda din dreapta [cu asigurarea pe stanga ma descurc mai bine] si in cea retrovizoare.
Nu reusesc inca sa pun frana usor. Nu reusesc inca sa scap de panica atunci cand ma apropii de o intersectie. Nu m-am prins prea bine cum bag intr-a treia, ca am reusit sa bag direct intr-a cincea.
La semafor, daca abia s-a pus rosu, calc ambreiajul, o scot din viteza, iau piciorul de pe ambreiaj. Cand palpaie verdele la pietoni, calc ambreiajul, bag intr-a-ntaia si pornesc usor, dupa ce s-a facut verde la noi. Dupa ce am pornit, ridic usor piciorul de pe ambreiaj si accelerez. USOR!
Desi mi se pare ca tin drumul drept, Cristi mai trage din cand in cand de volan, spunandu-mi ca sunt prea pe stanga sau prea pe dreapta. Am reusit si sa ies un pic pe aratura, in cateva curbe foarte scurte, pentru ca n-am mai manevrat atat de mult volanul pana acum. M-am speriat si m-au trecut toate apele, dupa care am oprit masina si am tras o portie zdravana de ras nervos.
Va trebui ca data viitoare sa ma mai uit si dupa indicatoare, nu doar in fundul masinii din fata. N-am reflexele atat de bune pe cat mi-as fi dorit, dar poate ca dupa ce mi se formeaza automatismele, voi putea fi atenta si pe unde merg, nu numai la ce trebuie sa fac ca sa mearga masina.

Prima zi de şcoală

Am început-o. O să încerc să scriu după fiecare şedinţă ce-am reţinut.
Ambreiajul face legătura dintre motor şi maşină. Când e călcat, maşina nu primeşte putere. Ambreiajul se calcă până la capăt în trei situaţii:
1. Inainte de a pune mâna pe cheie
2. Când schimbi vitezele
3. Când trebuie să frânezi.
FRANA NU SE CALCA ATUNCI CAND AMBREIAJUL E RIDICAT, e o comandă contradictorie.
Aşadar: calc ambreiajul, rotesc cheia până se aprind beculeţele, stau o secundă, rotesc până la capăt, bag a-ntia (?), ridic uşor stângul de pe ambreiaj, maşina porneşte. Accelerez uşor. Calc ambreiajul, bag a 2-a, ridic stângul de pe ambreiaj, accelerez mai mult.
Când tre să pun frâna, calc ambreiajul şi pişc frâna INCET!
Dacă vreau să schimb banda, semnalizez cu 50 m înainte şi mă uit în oglinda corespunzătoare, dar şi în aia de mijloc. Pe aia de mijloc tre s-o pândesc mereu, câte o fracţiune de secundă.
ORICAT DE DRAGI MI-AR FI ANIMALELE, NICIODATA SA NU PUN IN PERICOL VIATA CELOR DIN MASINA PENTRU A SALVA UN ANIMAL.

Cam atâta-mi amintesc de la prima şedinţă. Acum, impresii. Nu cred că voi fi o şoferiţă nemaipomenită, pentru că acest prim contact cu maşina şi cu volanul nu m-a dat pe spate de plăcere, dar nici nu mai cred că voi fi o catastrofă, pentru că instructorul a văzut că am ceva nativ în mine, nu ştiu exact ce, dar s-a mirat de pildă că am dus mâna unde trebuie ca să semnalizez, că am avut tendinţa să încetinesc atunci când am intuit un pericol (cică cei mai mulţi, când se sperie, accelerează. Mi se pare împotriva firii) şi nu mai ţin minte ce altceva.
Cel mai greu mi s-a părut să înţeleg ce se vede în oglinzi. Dat fiind că e prima oară când privesc în ele, sper ca până la urmă să pricep ce văd acolo şi să ştiu şi ce să fac cu informaţia.
Pe al doilea loc stă treaba cu semnele şi semnalele de pe traseu. N-am văzut nici măcar semafoarele, decât după ce mă făcea el atentă că urmează. De semne de circulaţie nici nu poate fi vorba să mă fi uitat la ele, căci habar n-aş fi avut cum să le interpretez şi ce să fac cu ele, dar poate că şi asta o să învăţ în timp.
Cristi, instructorul, e un tip ok, nu mă simt stresată cu el, vorbeşte bine şi mult, face mişto de mine nederanjant, are intenţia clară de a transmite tot ce ştie el că trebuie şi tot ce poate.
Atât azi.

Băbuţ

Incepuse să meargă spre bine după perfuziile alea. Am fost să-i mai facem nişte analize, plini de speranţă, ca să începem un nou tip de tratament. După ce s-a ghiftuit de medicamente pentru ficat, Pinţei i-au crescut transaminazele la 250, de la 190 înainte de pastile, care 190 era şi el mult peste limita maximă admisă.
Cum o fi posibil ca, sub tratament, analizele să ţi se înrăutăţească, dar să te simţi mai bine? Să mai zici că nu-s ciudate căile Domnului ...
Eu ştiu că e destul de bătrâioară Băbuţ, dar dacă tot o vrea la El, măcar să n-o facă să sufere, căci nu cred eu că ea nu suferă cu analizele astea aşa de proaste. Mi-a mai lăsat-o mie un pic? Nici nu ştiu ce să mai zic. Zic mulţumesc, oricum, pentru zilele astea cât o mai am lângă mine, zic mulţumesc pentru clipele când e din nou Băbuţ cea pe care o ştiu dintotdeauna, zic mulţumesc pentru că avem suficiente resurse financiare ca să suportăm cheltuielile cu tratamentele ei, dar de înţeles, nu prea pot să înţeleg.

Să "cumpăr" asta?

Am primit-o pe mail:

"Un tip de pe langa Round Lake, Sask. ( Canada ) a vazut jucand, intr-un mod straniu,pe oglinda lacului ceva ca o minge si s-a dus sa vada ce e.Cand a ajuns acolo, s-a dovedit ca de fapt era un somn care evident ca incercase sa inghita o minge de baschet, dar aceasta i-a ramas intepenita in gura!! Somnul era obosit mort de atatea incercari de a se scufunda, dar mereu mingea il aducea la suprafata. Tipul a incercat de multe ori sa-i scoata mingea dar nu reusea. Pana la urma a pus-o pe nevasta-sa sa taie mingea, care s-a desumflat si astfel eliberand calicul somnul. Probabil n-ai crede daca nu ai vedea pozele urmatoare ... "



Incă n-am aflat răspunsul

Probabil că Dumnezeu s-a gândit că îi e milă de noi şi a lăsat-o pe Pinţa să se facă bine.
Acum am răcit eu, dar mă bucur în fiecare zi că asta mică e cât de cât bine.

Oare de ce?

Bolile sunt o invenţie proastă a lui Dumnezeu. Nu ştiu ce a gândit când le-a creat, dar în opinia mea a fost sadic. Era mai simplu ca atunci când avea de gând să pedepsească pe cineva, să-l pună să facă o mie de flotări sau altceva. In plus, nu înţeleg de ce trebuie să pedepsească şi animăluţele. A, sau dacă e să ne luăm după Lazarev, bolile la animăluţele noastre sunt date ca să ne pedepsească pe noi, cei care am greşit în faţa lui, dar pe care El totuşi ne iubeşte.
Nu sunt de acord, dar până la urmă cine sunt eu să judec? Si ce-aş putea face dacă nu sunt de acord? Nimic, după cum se vede. A, că mă duc zilnic cu Pinţa la doctor şi că îi fac fel şi fel de tratamente, o scot din fel şi fel de crize, deşi doctorii îmi sugerează să mă opresc? Nu mi se pare că fac mare lucru. Uneori chiar stau şi mă gândesc dacă e bine că insist s-o ţin în viaţă. Poate că ea ar vrea să moară, dar eu n-o las. Cu toate astea, când o văd că mănâncă şi că se suie la mine în braţe şi doarme liniştită ca un copil, cum aş putea s-o las să sufere? Evoluţia acestei boli e foarte perfidă, când are câte o zi când se împleticeşte la mers, când are câte una în care e din nou vioaie. Nu ştiu dacă să aştept de la ea un semn că trebuie să mă opresc din a mai încerca, nu ştiu dacă trebuie să încep să mă obişnuiesc cu ideea că ea n-o să mai fie, ştiu doar că mă apucă o furie neputincioasă când o văd că abia se mai ţine pe picioare, sau când mă duc la baie şi văd că iar a făcut apos.
Pur şi simplu nu ştiu ce ar trebui să fac, dar până atunci încerc să nu mă dau bătută.

LEONARD COHEN

Aseară am fost la concert. Iniţial am vrut să scriu un post înălţător, plin de metafore, de extazieri şi mai ales de laude. După o oră de căutat idei prin capul gol, mi-am dat seama că nu-s în stare de aşa ceva.
O să mă mărginesc la a spune cum a fost, în cel mai simplu limbaj.
Puhoi de lume. M-am aşezat pe o bancă, aşteptând să se întoarcă soţul de la locul de parcare pe care se dusese să-l caute (nu l-a găsit decât la mama dracu' - asta a fost singura chestie naşpa). Treceau pe lângă mine zeci şi zeci de fiinţe, de toate vârstele şi toate genurile - de la hipioţi apuşi până la piţis de pe care mă mir că nu cădea tencuiala când păşeau apăsat pe tocuri interminabile.
Deşi se anunţase că la 7.30 începe, a început abia pe la 8 şi ceva. Am înţeles că anul trecut a fost punctual, dar că fix pe "Dance Me ..." românii se buluceau să-şi găsească locurile pe întuneric că de, românii au probleme cu traficu' şi n-au învăţat încă să-l ia în calcul când pleacă de-acasă.
Well, apăi anul ăsta tot cu "Dance Me to the End of Love" a început. Incă mai erau ameţiţi care se plimbau printre rânduri, fie că întârziaseră, fie că se întorceau de la cele două cozi interminabile de la suc/bere.
Greu cu aşezatul şi liniştitul şi m-a descumpănit un pic treaba, pentru că pe o astfel de minunată melodie ar fi trebuit să stăm cuminţi şi ... nu ştiu, pioşi ca la biserică, încercând să intrăm în atmosferă, că doar n-avea concertul să dureze la infinit.
Hai, uşor uşor lumea s-a liniştit şi i-a acordat atenţia cuvenită LUI. E singurul titlu (cred) pe care îl scriu cu majuscule, iar pronumele le voi scrie tot cu majuscule, pentru că nu ştiu cum altfel să mă adresez acestui monumental cântăreţ.
Ceea ce a urmat nu pot spune că mi-a depăşit aşteptările, pentru că nu aveam aşteptări. M-a trecut prin toate stările posibile, de la plictiseală până la plâns, trecând prin uimire, bucurie, fericire, extaz şi tot ce vă mai poate trece prin cap, stări pe care numai un fapt de o impecabilă calitate mi le pot provoca.
Am avut pe tot parcursul concertului o vagă strângere de inimă, pentru că acea voce venea dintr-un trup firav, pe care vârsta parcă l-a împuţinat şi l-a fragilizat.

Chiar şi EL era conştient de un viitor inevitabil final, pentru că a spus ceva de genul că nu se ştie dacă va mai trece pe la noi. Rămân cu impresia că nu va mai apuca să treacă, dar fie ca sfârşitul să-i fie ... mai bine să nu-i mai fie niciodată, că şi-aşa a sfidat timpul cu muzica lui, poate sfidează şi moartea.
Scena a fost de o simplitate perfectă, egal de elegantă şi fără nici un element care să răpească atenţia de la muzică sau să compenseze vreun neajuns. Un drapaj pe care se plimbau culori aprinse sau stinse, după cum cerea melodia.

A făcut frecvent câteva gesturi: a îngenunchiat, şi-a scos pălăria - ba în faţa publicului, ba în faţa membrilor trupei şi a ieşit ţopăind de pe scenă. Când îngenunchia, mi se părea că e un fel de gest peste măsură, căci noi ar fi trebuit să îl facem, în faţa acestei voci şi a acestui suflet care nu numai că a făcut istorie, dar a şi atins milioane de suflete. Nu reuşesc să scap de vorbele mari, dar nici nu cred că se poate vorbi altfel despre DOMNUL COHEN.




Pe la ... cine ştie cât să fi fost ceasul, concertul s-a încheiat. Publicul, care până atunci stătuse liniştit pe scaune şi aplaudase cuminte, a luat foc. L-au aplaudat cu o frenezie meritată pe DOMNUL COHEN, în picioare, ovaţionând şi acesta s-a întors. A urmat, după părerea mea, un al doilea concert, pentru că s-au mai cântat multe melodii şi ... nimeni nu s-a mai aşezat. Aşa ar fi trebuit să fie de la început, lumea ar fi trebuit să stea în picioare, pentru că dacă DUMNEALUI, la vârsta pe care o are, a reuşit nu numai să facă asta, dar să ne şi dea din fiinţa lui, aşa ar fi trebuit să facem şi noi.

Mă consider norocoasă că am reuşit, în anul 2009, să văd un artist desăvârşit, care a scos primul album înainte de a mă naşte eu.

Ador/urasc

Moda şi atmosfera din 1900/Pantalonii 3/4 la bărbaţi, purtaţi cu sandale SI şosete şi eventual sub burdihan.

Ceea ce urăsc probabil că se poate găsi pe cocalari.ro.

Premiu

Am primit premiul de la Darry.Anna.
Regulile sunt simple:
1.Afisarea premiului
2. Afisarea linkului celui care a oferit premiul
3. Premiul va fi oferit altor 10 bloggeri

And now, ladies and gentlemen ... the award goes tooo ....
Mary Joe
NanE
Alina
Anne
Ciprian
Andi
Oae
Snapto
Cristina
Serendipity

Artmania 2009

Până acum nu mi-a venit să scriu, am aşteptat să-mi treacă euforia. Acum, revăzând fotografiile, aş vrea să fiu din nou acolo, dacă s-ar putea, forever. De ce? Pentru că în orele acelea de concerte, printre oamenii care erau adunaţi acolo, m-am simţit cât se poate de normal, o senzaţie pe care n-am mai trăit-o până acum. M-am trezit gândindu-mă că aşa ar trebui să fie lumea, formată din oameni cu un IQ suficient de ridicat, care să-şi vadă de pasiunile lor şi care să nu-i judece pe cei din jur, oricât de ciudaţi ar fi. Atâta timp cât nimeni nu e agresat, nimeni nu e privit aiurea, toţi avem un loc sub soare şi putem fi chiar civilizaţi. Din păcate, n-a durat mult, ci doar cât a ţinut festivalul.
Despre trupe, ce pot să spun? Toate (mai puţin Opeth şi Subscribe) au fost printre favoritele mele.
Tristania, cu o Mariangela plină de energie, ritm şi forţă, cu un alt solist - Kjetil (a cântat şi la Trail of Tears) pentru că cel "oficial" aşteaptă să-i vină pe lume gemenii şi cu o instrumentaţie ireproşabilă (mi s-a părut că s-au auzit cel mai bine dintre toţi, dar poate mă înşel):


A urmat My Dying Bride. A fost o adevărată experienţă, din toate punctele de vedere. Aaron, deşi declară pe site-ul oficial al trupei că urăşte să fie pe scenă, atunci când cântă pare că trăieşte la maxim. Nu prea îl văd fericit altundeva decât pe scenă. Muzica lor, deşi grea, parcă îţi activează toţi neuronii şi îţi scurtcircuitează sinapsele, dacă reuşeşti să te transpui "în peisaj". Au avut un joc de lumini care a sprijinit foarte mult atmosfera, n-au exagerat cu efectele şi una peste alta, a fost cel mai "rasat" concert al festivalului.


A doua zi a festivalului a debutat cu Subscribe, pe care i-am ascultat dintr-o cafenea, nefiind pe gustul meu, dar a urmat PAAAAAAAAAAAAAAAIN!!!!!!!!! O, ce frumos a fost! Fie că mi-am schimbat eu locul, fie că mi s-a părut doar, dar sonorizarea lor nu a fost chiar ireproşabilă, însă am trecut peste asta, căci a fost un show grozav. Nici nu-mi mai amintesc dacă au avut vreun fel de efecte de imagine, căci muzica lor şi prezenţa lor scenică e absolut suficientă ca să mă aducă la extaz.







Despre Nightwish ... aproape că n-aş vrea să scriu. Fără Tarja trupa-i la furat. Ar trebui să-şi schimbe numele, căci n-a mai rămas nimic din ce a fost Nightwish cu Tarja. Acum o au pe Aneta aia, care n-are nici o treabă cu cântatul. Dacă ar fi să le compar (deşi n-au nimic în comun), aş zice că Annete îşi solicită coardele vocale cam 155%, pe când Tarja, vreo 25%. Cu toate că s-au străduit să facă impresie artistică ba cu flăcări, ba cu artificii, am plecat la jumătatea concertului, dezamăgită şi chiar scârbită. Si cam atât despre ei.


Duminică n-am mai ajuns decât la expoziţia lui Aaron. Deşi aveam aşteptări mari de la el, vrând să văd ce poate ieşi "From a Dark Mind", n-am văzut mare lucru. Doar portetul lui m-a încântat mai mult (clic pe poză pentru mărire, portretul e în stânga jos).

Ar mai fi multe de spus, dar poate altădată.

Cu pisica la doctor 2

Se pare că ori sunt în pană de idei de titlu, ori acţiunile mele se repetă obsesiv. Nu contează, oricum.
Ieri Pinţa a fost la doctor cu taxiul. La semafor, în dreapta noastră era un troleibuz. Ea a scos capul din coşuleţ şi s-a proptit cu ochii pe şoferul troleului.
Pe semne că pisica mea are capacităţi psihice ( :)) ), căci acesta s-a simţit repede privit şi când a identificat sursa valurilor de energie de care era lovit, a ieşit cu capul pe geam, s-o vadă şi el mai bine pe cea care îl privea atât de insistent.
A urmat un schimb de zâmbete între mine şi el, căci ce altceva am fi putut face doi oameni maturi, legaţi pentru câteva secunde de o pisică neagră? O experienţă de socializare în trafic căreia, însă, n-am mai ştiut cum să-i fac faţă, căci nu pot zâmbi prea mult unui necunoscut, oricât de nevinovate ar fi motivele pentru care o fac, aşa că am întors totuşi capul în stânga şi nu ştiu dacă, până la urmă, şoferul i-a făcut sau nu bezele pisicii.
Să reducă, domnule, durata roşului la semafoare!

Vrabia Mihai Viteazu

La noi la muncă avem un pervaz imens şi geamuri fumurii. Intr-o zi am început să pun pe el bucăţele de pâine, pentru păsări. Până acum au venit doar vrăbiuţe, care se pare că au început să se anunţe unele pe altele că acolo "se dă pâine", fiindcă parcă vin din ce în ce mai des.
Stând eu şi uitându-mă la ele în fiecare zi, am ajuns să observ nişte lucruri. De pildă, a venit un pui cu mama lui. Atâta mai dădea din aripi să-i bage mami în cioc, de ziceai că mai are un pic şi moare de foame. Maică-sa îi băga, dar mai mânca şi ea şi atunci ăla micu' se hrănea singur! Stia să mănânce şi cu ciocul lui, dar probabil că de la mami era mai bun.
Apoi, au venit două tipuri de vrăbii: unele ordonate şi econoame, care luau o singură bucată de pâine şi mâncau la ea până o terminau, deşi mai erau alte zeci acolo şi unele lacome şi oportuniste, care dădeau iama în gramada mare şi mâncau de peste tot. "Dacă este, de ce să nu iau şi eu?"
Ce n-am înţeles la ele este altceva. Ele îşi fură bucata una alteia. Deşi sunt acolo pe alese, tot cea pe care o mănâncă prietena îi trebuie şi se duce şi i-o şmangleşte. Prietena ... că doar nu e mai fraieră ... i-o ia înapoi şi uite-aşa ajung să se ia la bătaie.
Mai sunt vrăbii extrem de sperioase, care iau o firmitură şi se uită precaute în toate părţile şi vrăbii pline de încredere, care se apucă de mâncat şi până nu se satură, nu ridică ochii nicăieri.
De mâine - CONCEDIUUUUUUUUUUUUU!!!!!!!!!!!!!!!

Să nu uit că a fost

Am auzit că vine canicula. Oricum, n-aş fi avut curaj să sper că vara asta a fost aşa cum a fost până acum. Trebuie să mă mulţumesc şi cu atât, dar ca să nu uit, o să pun aici câteva dovezi în plus.
Mai întâi a fost un nor strălucitor, care a stat acolo mult şi bine.

Dacă tot nu pleca, am vrut să ajung până la el şi am constatat cu surprindere că pot.


Mai târziu (nu ştiu cum să scot sublinierea) am înţeles că a rămas acolo pentru că avea nişte treabă, trebuia să tune şi să fulgere.


Si a ţinut-o aşa până noaptea târziu.







Amestecate

Când eram mică (aici trebuie virgulă?) adoram somnul. Dormeam în vacanţe până pe la 12 şi chiar şi atunci îmi venea greu să mă trezesc. La facultate săream cel mai adesea peste primul curs şi n-aveam nici o mustrare de conştiinţă. Oricum, mersul la cursuri în facultate mi s-a părut întotdeauna inutil.
A fost ultima vacanţă şi apoi angajarea. Aici nu mai aveam cum să sar peste primele ore, trebuia să fiu la 8 fix la program şi a fost un calvar până m-am obişnuit. In vreo trei, patru ani eram deja cu reflexul achiziţionat, în asemenea hal încât sâmbăta mă trezeam deja la aceeaşi oră matinală ca în timpul săptămânii.
Aşa am rămas şi acum, dar ... cumva, acum mă trezesc din cu totul alte motive. Am senzaţia că pierd timp preţios dormind. N-am cine ştie ce de făcut, dar parcă dacă sunt trează, conşiinţa mea e mai împăcată.
Cred că e unul din semnele de îmbătrânire. Relizezi, la un moment dat, că timpul nu e inepuizabil şi atunci ai vrea să-l foloseşti cu mai multă chibzuinţă, nu să-l iroseşti dormind. Asta m-a izbit în momentul în care, la birou, se discuta despre ploile din ultimele zile (apropo, să nu uit: sâmbătă, 11 iulie 2009, mi-au îngheţat picioarele în casă).
Un coleg a spus că ieri a mâncat pe la 2 şi n-a apucat ora 3, că deja dormea. A dormit până la 9, apoi s-a trezit, a mai mâncat ceva şi s-a culcat la loc. E timpul lui, desigur, dar m-a cuprins un soi de panică - cum să pierzi atâtea ore din sfârşitul de săptămână dormind?? Ce realizezi cu asta?
Eu m-aş fi trezit azi de două ori mai obosită dacă aş fi dormit ieri atât. Cumva, pe lume, trebuie să fie şi lucruri mai bune de făcut. Că nu le fac mereu, e adevărat.
Nici nu ştiu ce naiba am vrut să spun cu postul ăsta.

Aştept

Sunt curioasă când o să apară primul manelist pe nume Jackson. Sau primul copil botezat Maicăl.

A, hm, da, ce să mai zic?

Să zic din nou despre guvernul ăsta ... mi s-a luat.
Să zic cât de deprimată sunt din cauza faptului că am descoperit că nu mă pot băga la programul prima casă, pentru că a murit tata? Nu rezolv nimic.
Să zic că poate că aşa vrea Dumnezeu şi astfel mă fereşte de cine ştie ce nenorocire care mi s-ar fi putut întâmpla dacă îmi luam casă prin programul ăsta? N-am putere.
Sunt parcă anesteziată. Dintr-o dată simt că nu se întâmplă nimic, nici bine, nici rău. Parcă am picat într-o falie de timp, în care nu se mişcă nimic, nici la stânga, nici la dreapta, nici înainte, nici înapoi. Nu aştept nimic altceva decât explozia. Cine ştie când şi dacă va avea loc?