Minuscule Valley of the Lost Ants 2013 by monsterwood

Un film absolut delicios. Merita vazut pentru peisajele superbe, pentru dragalasenia personajelor, pentru mesaj, pentru ca e teribil de relaxant si te poarta parca intr-o alta lume, fara oameni.







Oameni, poștă, fapte

Pe celălalt blog al meu am în blogroll o doamnă din SUA care cred că vrea să ducă o viață independentă, ruptă de aprovizionarea de la magazine. Vrea să-și cultive și să-și crească în propria gospodărie tot. Are grădină și crește păsări și taie lemnele din pădure și multe altele, dar discuția nu este despre asta. Discuția este despre ... poștă.
Ei bine, doamna aceasta a comandat cuiva dintr-un alt stat 15 boboci de rață dintr-o rasă anume. Bobocii i-au fost expediați prin poștă. Când au ajuns la ea, zece erau deja morți, patru au murit ulterior și a rămas cu unul singur. Mie treaba asta singură mi-a răscolit sufletul, gândindu-mă cât de inuman este să închizi niște ființe atât de plăpânde într-o cutie, pentru cine știe câte zile. Subliniez: pentru cine știe câte zile. Cine a mai primit/trimis pachete prin poștă știe cât de bine funcționează acest serviciu la noi. Vorbesc de poștă, nu de curieri.
Când am citit postarea doamnei, am simțit că ceva nu se potrivește în peisaj. Ceva parea de domeniul fantasticului, de parcă ce istorisea ea acolo ar fi fost imposibil, ar fi fost o invenție. Iată faptele:
Crescătorul de la care comandaseră bobocii a spus că nu le-ar mai trimite alți boboci în schimb ci le-ar da banii înapoi, pentru că a mai avut probleme de același gen pe ruta aceea și crede că e ceva în nereglă la poșta din zona doamnei. Doamna a acceptat.
Intre timp, crescătorului, pentru că îi părea rău de cele întâmplate, îi vine ideea de a apela la serviciul de poștă rapidă pentru a-i trimite doamnei alți boboci, cu condiția ca diferența de preț la transport s-o suporte doamna. Timpul ar fi fost mult mai scurt și sansele bobocilor erau mai mari așa.
Zis și făcut, dar lucrurile abia aici iau întorsătura de fantastic, cu toate că și până aici mi s-a părut că la noi nu s-ar fi întâmplat nici măcar atât (cred ca s-ar fi considerat vina poștei și lucrurile ar fi rămas așa cum au picat). Ei bine, crescătorul ... iată textul original:
The hatchery man did some checking with the postal service on his end, and we did the same from our end.  He found the best possible time to get the ducklings to the post office for the beginning of their journey was late this past Monday night, and our very helpful post office staff (thank you, thank you!) contacted people in our state.  Everyone really bent over backwards for us in this endeavor.
Adică omul a făcut niște verificări (!!) la poșta de la el (!!) și a aflat care ar fi cel mai bun moment să ducă bobocii la poștă. Doamna a apelat și ea la personalul de la poșta ei (!!), care personal s-a dovedit a fi foarte amabil (!!!) și toată lumea s-a dat peste cap ca să ajute ca bobocii să ajungă teferi la destinație, ceea ce s-a și întâmplat.
Sigur, acesta este cel mai normal comportament uman, n-ar trebui să mă mire, nu? Si atunci de ce mă miră? De ce? Până la ce nivel al organismului a ajuns pervertirea mea ca om, de nu mai am nici măcar speranța ca în țara asta lucrurile să se mai desfășoare normal? Doar eu gândesc așa, eu sunt defecta? Oare personalul de la noi de la poștă poate fi găsit de către oricine, poate fi rugat să furnizeze niște informații de bun simț și poate fi rugat, acceptând implicit, să depună un efort pentru ca un client oarecare să își primească un drept într-un timp util? Spuneți-mi că da și că numai eu am avut ghinioane când am stat cu orele la cozi la ghișee, numai ca să mă servească niște acrituri care se mișcau în reluare, ca să îmi primesc sparte toate produsele dintr-un pachet pe care scria pe toate părțile ”fragil” și așa mai departe.  Dacă e așa, promit că de mâine nu mai cârtesc deloc.

Despre ce e viata?

Acesta ar trebui să fie un post deschis, unde să poată scrie oricine, orice răspuns îi vine la întrebarea din titlu. Sigur, nu vom afla niciodata Răspunsul, dar poate merită să încercăm. Titlul corect este, de fapt, ”Despre ce cred eu că este viața”, dar astea sunt amănunte. 
Cineva îmi spunea odată că, dacă ar ști cum trebuie trăită viața, ar alcătui un manual de instrucțiuni și ar fi primul care l-ar respecta. Nu ne este dat să aflăm dinainte, dar eu voi încerca să privesc înapoi, cu sau fără mânie.
Viața este, așadar:
* atunci când, pasager pe scaunul din dreapta, străbați un lung drum de câmpie și nu-ți atrage atenția decât culoarea: verdele grâului e compus din albastrul cerului și galbenul soarelui de primăvară. Galbenul soarelui de primăvară se varsă în lanurile de rapiță. Soarele e generos, risipește culoare iar lumina, la vremea asta, are un aer auriu.
* atunci când, pasager pe scaunul din dreapta, străbați un lung drum de câmpie și ai timp să te gândești: la mama, care e din ce în ce mai bolnavă și mai neputincioasă, dar tot reușește să te supere, taman la plecare; la tine, care nu mai ai unde să te refugiezi când te simți îngenuncheat de greutăți și ai vrea o mână care să te mângâie, să-ți dea asigurări că o să rezolve ea și să te ridice de pe jos; tot la tine, care ar fi trebuit, până la vârsta asta, să devii tu pentru alții acea mână, dar n-ai făcut-o și nu știi de ce.
* atunci când, pasager pe scaunul din dreapta, străbați un lung drum de câmpie și te gândești care o fi etimologia cuvântului etimologie.
* atunci când, ajuns acasă, te gândești că aceea e doar o casă, nu e acasă, iar acasă nu mai există, pentru că s-a vândut și nu ți-a părut rău că s-a vândut, pentru că ai sperat la mai bine, dar la mai bine nu mai vine și nu știi dacă merită să dai vina pe timp. 

Va urma.

Din nou despre condus

N-as mai fi vrut sa scriu despre condus, pentru ca frizeaza usor penibilul, dar citind la Simplitaly despre asta, mi-am dat seama ca nu sunt singura in situatie si ca poate merita vorbit SI despre asta, poate ca ajuta pe cineva, cumva.
Si eu mi-am luat carnetul foarte tarziu (pe la vreo 43 de ani), ceea ce cred ca e una din cauzele fricii de a conduce. O alta este stilul sportiv de a conduce al sotului, de care eu nu ma simt capabila si asta ma face sa cred ca n-as reusi sa ies din unele situatii din care el, nimerind acolo din intamplare, iese pentru ca are niste miscari si reflexe foarte bune.
Am mai condus sporadic de-a lungul anilor care au trecut, dar nu prin Bucuresti, ci prin afara lui. De fiecare data ma urcam cu aceeasi groaza la volan, experienta cumulata nefiindu-mi de absolut nici un folos. Frica era fix aceeasi ori de cate ori eram pusa in situatia de a conduce, chit ca faceam acelasi drum in fiecare zi, cunosteam particularitatile drumului etc. De fiecare data il aveam pe sotul meu in dreapta, care ma ghida cand trebuia sa scot masina din curte (cu spatele, in unghi de 90), cand trebuia sa bag masina in curte, cand trebuia sa ma bag in giratoriu s.a.m.d. Eu executam la comanda si atat. Nu-mi luam repere, nu castigam deprindere in a identifica dimensiunile masinii, nu imi venea natural nimic.
La sfarsitul lunii martie m-am trezit ca sotul a fost internat de urgenta intr-un spital dintr-o comuna de langa noi, deci nu in Bucuresti. Neavand de nici unele la el, trebuia sa ma duc acasa, sa ii strang lucrurile necesare si sa i le duc. OK, dar cum sa ajung acolo???  Altfel decat cu masina nu stiam. Asa ca mi-am zis, ce-o fi, o fi. M-am dus acasa, am pornit masina (care zacea nefolosita de mai multe luni, pentru ca intre timp mergeam cu cea de serviciu), dar ce sa vezi? Era parcata cu fata spre poarta, nu cu spatele, cum o mai scosesem eu. 
"Ar trebui sa fie mai simplu", mi-am zis. S-a dovedit a fi exact invers. Afara era o caldura de nedescris, mie frica imi dadea sudori reci, am manevrat masina in o mie de feluri, pana am reusit s-o pun pe diagonala intre stalpii portii. In coltul din stanga fata aveam contorul de gaze. Nu mai puteam da nici inainte, nici inapoi, fara s-o lovesc. Am coborat sa ma duc sa rog un vecin sa ma ajute. N-am gasit pe nimeni. Cand ma intorceam, iesirea din curte fiind un pic in panta, vad cum masina mea o ia usor la vale cu spatele, agatandu-se cu oglinda laterala in stalpul portii, desi eu trasesem frana de mana. Ma uitam cum se da oglinda peste cap si cum masina nu se mai opreste. A facut-o intr-un final, in gard.
"Asta e, nu pot s-o las asa, cumva trebuie sa ies din situatia asta".
Si am iesit, cu pretul unor zgarieturi pe aripi si pe bara, dar fine. Oglinda nu s-a rupt, dar parca nici nu se simte prea bine ...
Asta a mai fost cum a mai fost, dar dupa aceea trebuia sa intru pe DN1, ceea ce nu mai facusem pana atunci decat de Revelion, cand drumurile erau pustii. Intrarea se face in rampa. In fata mea aveam deja doua masini. In spatele meu cine stie cate mai aveam ... Cand a venit momentul sa plec de pe loc, in rampa, s-a oprit motorul. Am aprins avariile. Am dat din nou la cheie. Am incercat sa plec, s-a oprit motorul. S-a intamplat asta de vreio 15 ori. M-au claxonat, m-au injurat, m-au ocolit, m-au depasit. Am reusit intr-un final sa plec de acolo, cu frana de mana. Am reusit sa ma bag si pe banda de pe mijloc, de siguranta. Am reusit apoi sa ma bag si pe sensul meu de mers, usor usor am ajuns chiar si pe prima banda, apoi din nou pe a doua, caci trebuia sa fac stanga spre comuna cu spitalul. Am facut si stanga, am ajuns si la spital, am reusit sa o si parchez (cu fata, pe drum drept), apoi sa si plec si sa ajung si acasa. Acasa "mi-am stors" hainele si m-am culcat, epuizata.
Apoi am gasit o solutie ca sa pot pleca in fiecare zi cu masina de acasa, ca sa pot ajunge la spital la el: dimineata conduce o vecina masina mea, avand amandoua cam acelasi drum. Masina o parchez eu apoi la un supermarket din Baneasa, de unde iau autobuze pana la birou. La intoarcere, mi-e mult mai usor, caci trebuie doar sa ma incadrez pe DN1. 
Fac asta, asadar, de aproape trei saptamani. A mai fost nevoie sa fac de atunci si alimentari la benzinarii, si alte drumuri unde sa parchez, dar frica mi s-a redus doar cu vreo 10%. Cu toate astea, perseverez, caci imi dau seama ca numai asa voi reusi sa scap de aceasta frica ce imi ingreuneaza teribil de mult existenta.
Ne-am dat seama ca: frana de mana nu tine, trebuie trasa foarte mult; ambreiajul e sensibil si daca il ridici prea repede moare motorul; masina e puternica, dar greoaie. Toate astea le-am descoperit cu vecina, care are un stil teribil de calm de a conduce si care, astfel, a reusit sa ma mai calmeze si chiar sa ma incurajeze. In concluzie, opritul motorului in rampa nu e neaparat vina mea exclusiva.
Intre timp mi-am fixat si repere la parcat cu fata (bordura trebuie sa ajunga pe mijlocul oglinzii din stanga) si la bagat in curte. Azi am avut revelatia ca la scosul din curte trebuie sa urmaresc doar coltul din stanga spate, ca el ar atinge primul gardul, asa ca de acum n-o sa ma mai uit ca tampa in toate oglinzile, fara sa inteleg ce trebuie sa vad. Am inventat un acronim care sa ma ajute sa nu uit ceva cand plec: SCOL (Scaun, Centura, Oglinzi, Lumini), pe care il tin minte, pentru ca n-as putea sa plec daca nu m-as scula din somn, deci ... ma scol si abia dupa aia plec (asta pentru ca nici memorie nu prea mai am si din zapaceala as putea uita ceva din toate astea, mai ales luminile). 
Toata lumea mi-a zis ca frica dispare numai prin exercitiu, dar a mea pare bine ancorata in mine si scap tare greu de ea, dar ma straduiesc, pentru ca trebuie. Poate ca o sa ajung intr-o zi sa-mi si placa, intr-o zi ...

Zoli TOTH Project şi Grigore Leşe - Furtuna








Voi ati vazut asta? Eu am vazut-o intr-o reluare si am dat TV-ul tare. Mi s-a facut pielea de gaina. E faina. Ascultati-o si voi, daca n-ati stiut de ea si spuneti-mi daca va place.