Mancare de stevie

Pentru că un blogger (cu doi de g???) nu este desăvârşit până când nu îşi postează şi mâncarea, încerc să mă aliniez trendului.
Intr-o zi cu soare, neavând garnitură pentru grătarul pe care aveam de gând să-l mănânc, m-am gândit să culeg ştevia ce cu graţie creştea spontan prin curtea mea. Am mai găsit şi câteva fire de ceapă verde, pusă probabil de fostul proprietar de astă toamnă, aşa că le-am recoltat şi pe ele. Iată ce am dobândit ca primă recoltă de primăvară:
Am descoperit că ceea ce credeam eu a fi narcise, era de fapt usturoi, aşa că l-am scos şi pe el din pământ, apoi am purces la curăţarea şi spălarea lor. Pentru că verzăturile puturoase nu păreau suficiente, am mai curăţat şi o ceapă bătrână.
Am pus totul la călit, am adăugat sare, piper, suc de roşii şi câteva felii de lămâie şi a ieşit o mâncare incredibil de gustoasă:
Ei, am I good, or what?

Cioran? Cioran who? :)))

Incep să cunosc micuţul colţ de rai în care încă nu-mi vine să cred că am ajuns în timpul vieţii. De pe fereastră, când mă trezesc dimineaţa şi-mi beau cafeaua, îi privesc cu multă curiozitate pe ei, întrebându-mă ce-or fi - vişini, peri, meri, pruni? Voi avea surprize anul ăsta ...



In chestiile alea paralelipipedice dintr-un fel de piatră am pus prin martie nişte seminţe. Nu mai ştiu ale cărei plante erau, aşa că o să mai am o surpriză în plus, căci iată că s-au învrednicit şi au ieşit:


Faceţi cunoştinţă cu Max. Are vreo 7 luni acum, a venit la noi acum 2 săptămâni, timorat şi fricos, dar s-a obişnuit cât de cât cu noi şi cu curtea, iar acum se dă viteaz şi latră toată ziua (dacă nu ieşim noi să ne jucăm cu el).
Tot prin martie am pus si seminte de ridichi, salată şi ceapă şi au ieşit şi ele. Mă minunez în fiecare zi de fenomenul în sine, căci deh, nu-i puţin lucru să ajungi dintre betoanele unde nu creşte nimic, pe un pământ din care îmi ies chiar şi mie, o neofită, nişte plante ... Pe minunatele astea le-am găsit aici, aşa că n-am nici o contribuţie, însă tot mă bucur în fiecare zi de ele şi le dau bineţe.

Sper ca toate astea să fie adevărate şi să nu trăiesc doar un vis frumos. Oricum, îi sunt recunoscătoare forţei supreme că mi-a dat ocazia să am parte de aşa ceva, indiferent pentru cât timp.

Aventura transportului

Azi a fost prima mea aventură în domeniul venitului la servici. De obicei plec de acolo cu maşina pe DN1 pe la 7 si 10, ajung la metrou la Victoriei, iar de la Universitate iau troleul. Pe la 8 şi 10 sunt la birou.
Azi am făcut la fel. Pe la Săftica, pauză-stop-pauză. Blocaj pe DN1. Ce să fie, ce să fie? După câteva minute ne-am prins că e un accident muuuuult mai încolo de noi şi că circulaţia e blocată pe ambele sensuri. Am făcut stânga-mprejur şi am luat-o pe un alt drum, prin Săftica. Drumul a fost minunat, deşi mai lung, dar de pe şoseaua de centură am ratat intrarea pe la Pipera, că eu pe aia n-o ştiu prea bine, aşa că am pătruns în măreaţa capitală pe la Stefăneşti (după ce am prins şi bariera, care s-a pus cu câteva maşini în faţa noastră). Stiţi ce înseamnă asta? Că am ajuns până la urmă tot pe Colentina! Colentina asta e ceva de groază, mai mult se stă decât se merge şi în tot cazul, când stăteam aici, făceam tot o oră până la birou. E clar că am sunat că întârzii, dar ce să vezi ... e grevă la RATB. Chiar dacă n-ar fi fost accidentul de pe DN1, neştiind că-i grevă la RATB, aş fi ajuns la Universitate cu metroul şi de acolo ... ce? Cu ce? Cum? Stiu, ştiu, cu taxiul, da, dar tot târziu aş fi ajuns.
In fine, de pe Colentina am luat-o la dreapta pe Doamna Ghica, că era nevoie de benzină la maşină, iar de acolo am ajuns cu chiu, cu vai, la metrou la Stefan cel Mare. Venit cu metroul până la Eroilor, de acolo pe jos şi iată-mă la birou pe la 9 şi 10. Cam nasol, dar asta a fost.