Din nou despre condus

N-as mai fi vrut sa scriu despre condus, pentru ca frizeaza usor penibilul, dar citind la Simplitaly despre asta, mi-am dat seama ca nu sunt singura in situatie si ca poate merita vorbit SI despre asta, poate ca ajuta pe cineva, cumva.
Si eu mi-am luat carnetul foarte tarziu (pe la vreo 43 de ani), ceea ce cred ca e una din cauzele fricii de a conduce. O alta este stilul sportiv de a conduce al sotului, de care eu nu ma simt capabila si asta ma face sa cred ca n-as reusi sa ies din unele situatii din care el, nimerind acolo din intamplare, iese pentru ca are niste miscari si reflexe foarte bune.
Am mai condus sporadic de-a lungul anilor care au trecut, dar nu prin Bucuresti, ci prin afara lui. De fiecare data ma urcam cu aceeasi groaza la volan, experienta cumulata nefiindu-mi de absolut nici un folos. Frica era fix aceeasi ori de cate ori eram pusa in situatia de a conduce, chit ca faceam acelasi drum in fiecare zi, cunosteam particularitatile drumului etc. De fiecare data il aveam pe sotul meu in dreapta, care ma ghida cand trebuia sa scot masina din curte (cu spatele, in unghi de 90), cand trebuia sa bag masina in curte, cand trebuia sa ma bag in giratoriu s.a.m.d. Eu executam la comanda si atat. Nu-mi luam repere, nu castigam deprindere in a identifica dimensiunile masinii, nu imi venea natural nimic.
La sfarsitul lunii martie m-am trezit ca sotul a fost internat de urgenta intr-un spital dintr-o comuna de langa noi, deci nu in Bucuresti. Neavand de nici unele la el, trebuia sa ma duc acasa, sa ii strang lucrurile necesare si sa i le duc. OK, dar cum sa ajung acolo???  Altfel decat cu masina nu stiam. Asa ca mi-am zis, ce-o fi, o fi. M-am dus acasa, am pornit masina (care zacea nefolosita de mai multe luni, pentru ca intre timp mergeam cu cea de serviciu), dar ce sa vezi? Era parcata cu fata spre poarta, nu cu spatele, cum o mai scosesem eu. 
"Ar trebui sa fie mai simplu", mi-am zis. S-a dovedit a fi exact invers. Afara era o caldura de nedescris, mie frica imi dadea sudori reci, am manevrat masina in o mie de feluri, pana am reusit s-o pun pe diagonala intre stalpii portii. In coltul din stanga fata aveam contorul de gaze. Nu mai puteam da nici inainte, nici inapoi, fara s-o lovesc. Am coborat sa ma duc sa rog un vecin sa ma ajute. N-am gasit pe nimeni. Cand ma intorceam, iesirea din curte fiind un pic in panta, vad cum masina mea o ia usor la vale cu spatele, agatandu-se cu oglinda laterala in stalpul portii, desi eu trasesem frana de mana. Ma uitam cum se da oglinda peste cap si cum masina nu se mai opreste. A facut-o intr-un final, in gard.
"Asta e, nu pot s-o las asa, cumva trebuie sa ies din situatia asta".
Si am iesit, cu pretul unor zgarieturi pe aripi si pe bara, dar fine. Oglinda nu s-a rupt, dar parca nici nu se simte prea bine ...
Asta a mai fost cum a mai fost, dar dupa aceea trebuia sa intru pe DN1, ceea ce nu mai facusem pana atunci decat de Revelion, cand drumurile erau pustii. Intrarea se face in rampa. In fata mea aveam deja doua masini. In spatele meu cine stie cate mai aveam ... Cand a venit momentul sa plec de pe loc, in rampa, s-a oprit motorul. Am aprins avariile. Am dat din nou la cheie. Am incercat sa plec, s-a oprit motorul. S-a intamplat asta de vreio 15 ori. M-au claxonat, m-au injurat, m-au ocolit, m-au depasit. Am reusit intr-un final sa plec de acolo, cu frana de mana. Am reusit sa ma bag si pe banda de pe mijloc, de siguranta. Am reusit apoi sa ma bag si pe sensul meu de mers, usor usor am ajuns chiar si pe prima banda, apoi din nou pe a doua, caci trebuia sa fac stanga spre comuna cu spitalul. Am facut si stanga, am ajuns si la spital, am reusit sa o si parchez (cu fata, pe drum drept), apoi sa si plec si sa ajung si acasa. Acasa "mi-am stors" hainele si m-am culcat, epuizata.
Apoi am gasit o solutie ca sa pot pleca in fiecare zi cu masina de acasa, ca sa pot ajunge la spital la el: dimineata conduce o vecina masina mea, avand amandoua cam acelasi drum. Masina o parchez eu apoi la un supermarket din Baneasa, de unde iau autobuze pana la birou. La intoarcere, mi-e mult mai usor, caci trebuie doar sa ma incadrez pe DN1. 
Fac asta, asadar, de aproape trei saptamani. A mai fost nevoie sa fac de atunci si alimentari la benzinarii, si alte drumuri unde sa parchez, dar frica mi s-a redus doar cu vreo 10%. Cu toate astea, perseverez, caci imi dau seama ca numai asa voi reusi sa scap de aceasta frica ce imi ingreuneaza teribil de mult existenta.
Ne-am dat seama ca: frana de mana nu tine, trebuie trasa foarte mult; ambreiajul e sensibil si daca il ridici prea repede moare motorul; masina e puternica, dar greoaie. Toate astea le-am descoperit cu vecina, care are un stil teribil de calm de a conduce si care, astfel, a reusit sa ma mai calmeze si chiar sa ma incurajeze. In concluzie, opritul motorului in rampa nu e neaparat vina mea exclusiva.
Intre timp mi-am fixat si repere la parcat cu fata (bordura trebuie sa ajunga pe mijlocul oglinzii din stanga) si la bagat in curte. Azi am avut revelatia ca la scosul din curte trebuie sa urmaresc doar coltul din stanga spate, ca el ar atinge primul gardul, asa ca de acum n-o sa ma mai uit ca tampa in toate oglinzile, fara sa inteleg ce trebuie sa vad. Am inventat un acronim care sa ma ajute sa nu uit ceva cand plec: SCOL (Scaun, Centura, Oglinzi, Lumini), pe care il tin minte, pentru ca n-as putea sa plec daca nu m-as scula din somn, deci ... ma scol si abia dupa aia plec (asta pentru ca nici memorie nu prea mai am si din zapaceala as putea uita ceva din toate astea, mai ales luminile). 
Toata lumea mi-a zis ca frica dispare numai prin exercitiu, dar a mea pare bine ancorata in mine si scap tare greu de ea, dar ma straduiesc, pentru ca trebuie. Poate ca o sa ajung intr-o zi sa-mi si placa, intr-o zi ...