Mda ...

Nimic nu merge. Frustrare, nervi, irascibilitate. Ieri am avut un car de draci pe mine, la serviciu, apoi în maşină, pe drum, acasă, încontinuu. Nu mă puteam apuca de nimic, pentru că îmi era foame, dar n-aş fi mâncat ce aveam în frigider, ci ce nu aveam. Nu îmi găseam locul în casă, aşa că mi-am luat seminţele şi m-am băgat în pat. După ce mi s-au făcut buzele ferfeniţă, am vrut să adorm. N-am putut să adorm până pe la 1, 2 ... Când în sfârşit reuşisem şi visam ceva, m-a trezit Max cu lătratul lui. Am ieşit ţipând la el, s-a speriat săracul, n-a vrut cu nici un chip să intre în casă, băgase coada între picioare şi se făcuse mic mic, chircit pe lângă casă.

Viaţa mi se pare nasoală acum. Singurul motiv pentru care nu bag ţigara în gură este ciuda. Mi-ar fi ciudă să mă fi supus la tot chinul ăsta degeaba. Am avut mari aşteptări, m-aş dezamăgi în primul rând pe mine dacă aş renunţa, dar lupta asta mi se pare înfiorătoare.

Nu îmi găsesc locul în propria mea viaţă, n-aş fi crezut că o porcărie de ţigară îţi poate oferi un punct de echilibru, dar cel puţin la nivel psihic cred că îmi oferea. Naiba s-o ia, trebuie să existe echilibru şi fără.

A cata vine?

Cred că a 12-a. O eternitate. Incă mă gândesc la ele, încă.

Ziua a 11-a

Doar pentru că-mi place că se adună la număr, că n-am prea multe de zis. Ieri am tras o duşcă de picături, pentru că am avut o serie de probleme cărora am simţit că nu le fac faţă. Azinoapte m-am trezit în miez de noapte şi n-am mai putut să adorm decât foarte foarte târziu. Dimineaţă eram cam zob, azi un pic obosită, dar tot agitată interior. Incă rezist. Incă îmi este greu.

Ziua a 10-a

Cam aşa cred că vine, a 10-a, nu? Greu, frate, greu de tot. Vineri mi-a fost greu ca-n prima zi. Nervi, nervi, frustrare, frustrare, îmi venea clar să-mi bag picioarele şi să renunţ la lăsatul de fumat. Imi aminteam numai de bine despre fumat, mă gândeam că nu am nici un avantaj că m-am lăsat, că e doar o renunţare la ceva ce-mi plăcea să fac. Mda, îmi veneau în cap toate gândurile cele rele, dar undeva în adâncul sufletului îmi spuneam că o să treacă şi asta. Si trecea. Apoi gândurile reveneau, mai virulente. Atacuri în toată regula, de parcă cineva îşi pusese în gând să recucerească un teritoriu pierdut. Sâmbătă dimineaţa - aceeaşi poveste cu cafeaua şi cu veranda şi cu ... Am ieşit pe verandă cu cafeaua, am băut cam jumătate din ea, am admirat peisajul, dar n-am fumat. In circa 10 minute mă liniştisem deja. Ca să nu mă mai gândesc, am ieşit afară, în grădină. Am tăiat via, am săpat un strat şi am pus seminţele de salată, spanac, ridichi, apoi pe la amiază m-am băgat un pic la somn. N-a mai fost chiar atât de greu, dar până să mă bag în pat am avut un soi de depresie aşa, un fel de stare din aia în care nu vrei să vorbeşti cu nimeni, vrei să fii lăsat în pace de toţi. Duminică am avut musafiri. Oameni dragi, cu care îmi plăcea să stau la poveşti, cu un păhărel de ceva în faţă şi cu ţigara în mână. N-am simţit nevoia să fumez, ei au ieşit afară când au vrut să fumeze, i-am însoţit dar nici nu am remarcat că ei fumau şi eu nu. Duminică în mod cert a fost mai uşor. Azi ... la birou, de dimineaţă, iar am avut o oră, două, critice. Deşi îmi vine să fumez, să-mi reiau obiceiurile, să mă duc cu colegii fumători la fumoar şi să mai scuturăm limba la o bârfă, două, trei, n-o fac. N-o fac şi gata. Stau aici, la birou, bântui pe net, scriu pe blog, mai fac treaba de servici, mai stau de vorbă cu colegii. O să treacă şi greul ăsta.

Ziua a 7-a deja???

Nu că nu ştiu când au trecut zilele astea, că ştiu foarte bine, dar eu credeam că de sâmbătă până sâmbătă sunt 7 zile. In fine, bine că sunt câte sunt. Ieri mi-a fost greu, de când m-am trezit până m-am culcat. Am rezistat, dar am început să am gânduri "parşive". Mi-au dat prin cap următoarele idei:
- să rezist acum măcar săptămâna asta, apoi să-mi dau voie să fumez o ţigară, ca un fel de bonus, de premiu că am rezistat;
- oare de ce am vrut să mă las? îmi plăcea şi nu aveam mari probleme de la asta, de ce am renunţat?? de ce să continui să numai fumez? nu am nici o motivaţie să mai rezist.
- nu văd nici o îmbunătăţire după o săptămână, ba chiar sunt mai palidă şi parcă mai lipsită de chef de orice. Am devenit leneşă. Nu îmi mai vine să fac nimic acasă, doar să mănânc seminţe şi să dorm.
Whatever, am rezistat până acum, ar fi o prostie să cedez. Cică mai durează până când o să devină uşor, mai trebuie să sufăr un pic.

Day 6

Hă, am scris un post kilometric, care a dispărut. Nu ştiu unde, în neant, undeva ...

Il reduc acum la: de ieri m-au apucat nervii, am resimţit frustrarea de care îmi era frică, am făcut criza de nervi de dimineaţă, începe greul, dar sper că îi voi face faţă. Picăturile, dacă nu le-am luat cum scrie la carte, ci după ureche, m-au ajutat ele cât m-au ajutat, dar acum trebuie să depun şi eu nişte efort. La naiba ....

Ceva mai târziu, tot azi:
Interpretarea unuia din visele de le-am avut cât am dormit (un păianjen mare, negru, pe care l-am dat jos din plasa lui, dar pe care nu puteam nicicum să-l omor): posibil proces la tribunal sau boală. Azi mergem la Urziceni să ni se anunţe de către poliţist finalizarea anchetei şi înaintarea dosarului la Procuratură.

Day 5

Nimic spectaculos până acum, e oarecum o rutină zilnică: din când în când, dar tot mai rar, îmi amintesc că aş fuma o ţigară. Imi revine în mine (nu în minte, în mine, în interior, undeva în coşul pieptului) acea stare care mă făcea să mă reped la pachet şi să îmi aprind ţigara. Pachet la care să mă reped nu mai am, căci de ieri de dimineaţă nu l-am mai cărat după mine în poşetă (recunosc, luni l-am luat, că "poate cine ştie, nu rezist"). Marţi dimineaţa l-am scos din poşetă şi l-am aruncat undeva pe pat. Scrumiera acasă încă mai are în ea acele ultime 4 mucuri de sâmbătă dimineaţă, nu-mi vine deloc să mă ating de ea.
Ieri am luat dimineaţa, după spălatul pe dinţi, prima tură de picături, la serviciu a doua şi una preventiv, înainte de a pleca acasă. Atât. Acasă am mâncat seminţe, dar cu mult mai puţină înverşunare. M-am băgat din nou devreme în pat, dar am adormit abia pe la 11, însă fără să simt nevoia de picături.
Azi dimineaţa nu am mai luat picături. Doar pe la 11 am simţit că ar fi aşa, o undă de pericol şi am pus 15 în linguriţă. Cred, sper, că greul începe să treacă, încet încet.

Day 4

N-am avut curaj şi nici chef să scriu până acum, pentru că nu am crezut că voi fi în stare de aşa ceva. Azi, însă, sunt ceva mai încrezătoare şi vreau să scriu aici tot ce mi se întâmplă. Vreau să scriu prin ce stări trec, dacă aş putea aş scrie în fiecare zi, ca dacă vreodată, Doamne fereşte, aş ceda tentaţiei, să ştiu prin ce va trebui să trec din nou.
Aşadar, de ziua mea am primit un flacon de picături de lăsat de fumat. Am amânat momentul cât am putut, dar sâmbătă dimineaţa ştiam că va trebui să mă apuc de ele. Cum ritualul din fiecare dimineaţă de weekend presupunea făcutul cafelei şi savuratul ei în verandă, la 1, 2, 3, 4 ţigări, după ce m-am trezit am fost pur şi simplu îngrozită de perspectiva de a renunţa la acest minunat obicei. Mă gândeam încontinuu că NU POT SI NU STIU cum să-mi încep altfel ziua. Drept pentru care mi-am aprins ţigara. Am savurat-o, ştiind că e printre ultimele. Am terminat-o şi imediat am aprins-o pe a doua. Aceeaşi poveste. Aş fi vrut-o şi pe a treia, dar nu prea mai puteam. Am făcut o pauză de 3 -4 minute, m-am întors în verandă, am aprins-o şi pe a treia. Incepeam să simt că depozitul de nicotină e aproape refăcut după pauza de o noapte. Am forţat un pic nota şi am aprins-o şi pe a patra, până când am simţit că m-am liniştit. Eram aproape pregătită să încerc picăturile şi recunosc că eram şi curioasă.
Când i-ar fi venit rândul următoarei ţigări, am luat prima tură de picături. Am fost şocată că usturau şi usturau CA NAIBA, dar am stat cu ele sub limbă cât am putut mai mult. Aşa scria pe prospect. După câteva minute eram chiar liniştită, nu mai aveam dorinţa aia nebună de a-mi aprinde ţigara. Am zis că până peste o oră, când trebuia să iau următoarea tură de picături, o să rezist. Am rezistat, dar cu greu. Mi-am făcut de lucru prin casă, prin curte, m-am uitat la filme, orice, numai ca să uit că vreau să-mi aprind o ţigară. Cel mai greu îmi era la vreo 45 de minute după ce luam tura de picături, dar îmi impuneam să rezist. Mă duceam în verandă, luam o ţigară şi trăgeam din ea fără să o aprind. Am tras din ţigara aia până a luat-o naiba. Eram oarecum disperată, eram agitată, destul de frustrată, dar ciudat de hotărâtă să mă las, să rezist tentaţiei de a aprinde ţigara. Am rezistat. A venit seara, m-am culcat şi m-am gândit cu groază că sticluţa de picături se terminase, îmi mai oprisem o tură pentru dimineaţă, când ştiam că îmi va fi aproape imposibil să rezist fără să duc la îndeplinire ritualul.
Duminică, a doua zi. Trezit, spălat, făcut cafeaua şi LUAT ULTIMELE PICATURI. Măcar am încercat, îmi ziceam. Pot, bine, nu pot iarăşi bine. Am ieşit în verandă, am luat ţigara de deunăzi, am tras din ea neaprinsă, dar mi s-a părut penibil. De ce? Pentru că m-am trezit întrebându-mă "dar eu cum aflu când se termină?". Adică da, ok, trăgeam din ea, dar până când???
Mi s-a făcut aşa, un fel de ruşine. M-am supărat pe mine şi pe cine-a inventat porcăria asta de ţigară. Mi-am amintit prin ce chin am trecut cu o zi înainte şi mă gândeam că uite, am trecut peste momentul groaznic al dimineţii, rezistând. S-ar putea să pot. Am putut. Am găsit o pungă de seminţe în dulap, m-am băgat în pat şi am alternat ronţăitul de seminţe şi privitul la TV cu somnul. A trecut şi a doua zi, fără ţigară şi fără să mă ajut de picături. A fost greu, dar nu la fel ca în prima zi. Stiam că luni urma să îmi cumpăr altele, dar mai ştiam că până atunci va trebui să înfrunt ritualul şi stresul de la servici şi de asta CHIAR NU MA SIMTEAM IN STARE fără să am ajutor.
A treia zi dimineaţa, fără picături, dar cu speranţa că voi ajunge la ele în curând, am reuşit să mă fardez FARA SA FUMEZ, am reuşit să ajung la birou FARA SA FUMEZ IN MASINA. M-am oprit, însă, la o farmacie şi mi-am luat Nicorette. Guma asta are un gust oribil, mi se făcea rău de la stomac când o mestecam, dar trebuia să trec peste momentul făcutului cafelei şi al primei ţigări de la birou. Am evitat să-mi fac cafeaua, mi-am deschis computerul şi am intrat direct pe net. Nu mai ştiu ce-am găsit interesant pe acolo, dar am mai trecut un prag psihologic. Pe la prânz mi-a adus Cristi şi picăturile, gata, eram din nou stăpână pe situaţie. Am reuşit şi să trec peste momentul întoarcerii acasă cu maşina fără să fumez, şi peste cel al ajungerii acasă, când primul lucru pe care îl făceam era să îmi aprind ţigara, şi peste toate celelalte momente critice. M-am uitat cu silă la ţigara aia din care am tot tras fără să o aprind. Mi s-a părut murdară şi plină de microbi. Nici măcar n-am mai luat prea multe picături, întrucât costă al naibii de mult (100 lei flaconul). A venit seara, m-am culcat victorioasă şi am visat frumos.
Azi, a patra zi. Aş mânca şi pietre, ronţăi mereu câte ceva, noroc că am loc să mă îngraş berechet. Presiunea din piept s-a mai diminuat. Sunt mirată de mine, nu prea îmi vine să cred, dar am început să citesc "In sfârşit nefumător" şi sunt plină de speranţă. Trebuie să pot. Fie şi numai ca să nu mai trec prin ce-am trecut sâmbătă, o să mă abţin din răsputeri, căci acum nu mai e la fel de greu ca ieri, ca alaltăieri şi sper să fie din ce în ce mai uşor. Am făcut faţă cu brio şi unui telefon care m-a umplut de nervi. Eram transpirată când am încheiat convorbirea, primul lucru pe care l-aş fi făcut până acum ar fi fost să îmi aprind ţigara, dar de data asta am reuşit fără. Sunt destul de încrezătoare că voi reuşi.