Day 4

N-am avut curaj şi nici chef să scriu până acum, pentru că nu am crezut că voi fi în stare de aşa ceva. Azi, însă, sunt ceva mai încrezătoare şi vreau să scriu aici tot ce mi se întâmplă. Vreau să scriu prin ce stări trec, dacă aş putea aş scrie în fiecare zi, ca dacă vreodată, Doamne fereşte, aş ceda tentaţiei, să ştiu prin ce va trebui să trec din nou.

Aşadar, de ziua mea am primit un flacon de picături de lăsat de fumat. Am amânat momentul cât am putut, dar sâmbătă dimineaţa ştiam că va trebui să mă apuc de ele. Cum ritualul din fiecare dimineaţă de weekend presupunea făcutul cafelei şi savuratul ei în verandă, la 1, 2, 3, 4 ţigări, după ce m-am trezit am fost pur şi simplu îngrozită de perspectiva de a renunţa la acest minunat obicei. Mă gândeam încontinuu că NU POT SI NU STIU cum să-mi încep altfel ziua. Drept pentru care mi-am aprins ţigara. Am savurat-o, ştiind că e printre ultimele. Am terminat-o şi imediat am aprins-o pe a doua. Aceeaşi poveste. Aş fi vrut-o şi pe a treia, dar nu prea mai puteam. Am făcut o pauză de 3 -4 minute, m-am întors în verandă, am aprins-o şi pe a treia. Incepeam să simt că depozitul de nicotină e aproape refăcut după pauza de o noapte. Am forţat un pic nota şi am aprins-o şi pe a patra, până când am simţit că m-am liniştit. Eram aproape pregătită să încerc picăturile şi recunosc că eram şi curioasă.

Când i-ar fi venit rândul următoarei ţigări, am luat prima tură de picături. Am fost şocată că usturau şi usturau CA NAIBA, dar am stat cu ele sub limbă cât am putut mai mult. Aşa scria pe prospect. După câteva minute eram chiar liniştită, nu mai aveam dorinţa aia nebună de a-mi aprinde ţigara. Am zis că până peste o oră, când trebuia să iau următoarea tură de picături, o să rezist. Am rezistat, dar cu greu. Mi-am făcut de lucru prin casă, prin curte, m-am uitat la filme, orice, numai ca să uit că vreau să-mi aprind o ţigară. Cel mai greu îmi era la vreo 45 de minute după ce luam tura de picături, dar îmi impuneam să rezist. Mă duceam în verandă, luam o ţigară şi trăgeam din ea fără să o aprind. Am tras din ţigara aia până a luat-o naiba. Eram oarecum disperată, eram agitată, destul de frustrată, dar ciudat de hotărâtă să mă las, să rezist tentaţiei de a aprinde ţigara. Am rezistat. A venit seara, m-am culcat şi m-am gândit cu groază că sticluţa de picături se terminase, îmi mai oprisem o tură pentru dimineaţă, când ştiam că îmi va fi aproape imposibil să rezist fără să duc la îndeplinire ritualul.

Duminică, a doua zi. Trezit, spălat, făcut cafeaua şi LUAT ULTIMELE PICATURI. Măcar am încercat, îmi ziceam. Pot, bine, nu pot iarăşi bine. Am ieşit în verandă, am luat ţigara de deunăzi, am tras din ea neaprinsă, dar mi s-a părut penibil. De ce? Pentru că m-am trezit întrebându-mă "dar eu cum aflu când se termină?". Adică da, ok, trăgeam din ea, dar până când???

Mi s-a făcut aşa, un fel de ruşine. M-am supărat pe mine şi pe cine-a inventat porcăria asta de ţigară. Mi-am amintit prin ce chin am trecut cu o zi înainte şi mă gândeam că uite, am trecut peste momentul groaznic al dimineţii, rezistând. S-ar putea să pot. Am putut. Am găsit o pungă de seminţe în dulap, m-am băgat în pat şi am alternat ronţăitul de seminţe şi privitul la TV cu somnul. A trecut şi a doua zi, fără ţigară şi fără să mă ajut de picături. A fost greu, dar nu la fel ca în prima zi. Stiam că luni urma să îmi cumpăr altele, dar mai ştiam că până atunci va trebui să înfrunt ritualul şi stresul de la servici şi de asta CHIAR NU MA SIMTEAM IN STARE fără să am ajutor.

A treia zi dimineaţa, fără picături, dar cu speranţa că voi ajunge la ele în curând, am reuşit să mă fardez FARA SA FUMEZ, am reuşit să ajung la birou FARA SA FUMEZ IN MASINA. M-am oprit, însă, la o farmacie şi mi-am luat Nicorette. Guma asta are un gust oribil, mi se făcea rău de la stomac când o mestecam, dar trebuia să trec peste momentul făcutului cafelei şi al primei ţigări de la birou. Am evitat să-mi fac cafeaua, mi-am deschis computerul şi am intrat direct pe net. Nu mai ştiu ce-am găsit interesant pe acolo, dar am mai trecut un prag psihologic. Pe la prânz mi-a adus Cristi şi picăturile, gata, eram din nou stăpână pe situaţie. Am reuşit şi să trec peste momentul întoarcerii acasă cu maşina fără să fumez, şi peste cel al ajungerii acasă, când primul lucru pe care îl făceam era să îmi aprind ţigara, şi peste toate celelalte momente critice. M-am uitat cu silă la ţigara aia din care am tot tras fără să o aprind. Mi s-a părut murdară şi plină de microbi. Nici măcar n-am mai luat prea multe picături, întrucât costă al naibii de mult (100 lei flaconul). A venit seara, m-am culcat victorioasă şi am visat frumos.

Azi, a patra zi. Aş mânca şi pietre, ronţăi mereu câte ceva, noroc că am loc să mă îngraş berechet. Presiunea din piept s-a mai diminuat. Sunt mirată de mine, nu prea îmi vine să cred, dar am început să citesc "In sfârşit nefumător" şi sunt plină de speranţă. Trebuie să pot. Fie şi numai ca să nu mai trec prin ce-am trecut sâmbătă, o să mă abţin din răsputeri, căci acum nu mai e la fel de greu ca ieri, ca alaltăieri şi sper să fie din ce în ce mai uşor. Am făcut faţă cu brio şi unui telefon care m-a umplut de nervi. Eram transpirată când am încheiat convorbirea, primul lucru pe care l-aş fi făcut până acum ar fi fost să îmi aprind ţigara, dar de data asta am reuşit fără. Sunt destul de încrezătoare că voi reuşi.