Zoli TOTH Project şi Grigore Leşe - Furtuna

Voi ati vazut asta? Eu am vazut-o intr-o reluare si am dat TV-ul tare. Mi s-a facut pielea de gaina. E faina. Ascultati-o si voi, daca n-ati stiut de ea si spuneti-mi daca va place.

Valy Boghean & Band - Spirit Celtic

O sa va mai innebunesc o perioada cu acest artist, ca de cand l-am descoperit il ascult incontinuu si cum gasesc o piesa care ma face sa tresalt, cum o pun aici, ca ar fi pacat sa nu va bucurati si voi de ea. Iata, asadar si ceva muzica celtica:

Valy Boghean & Band 14.06.2012 concert

Uimitor! N-am stiut de acest artist pana acum, dar merita ascultat, e genial.

LEONARD COHEN

Aseară am fost la concert. Iniţial am vrut să scriu un post înălţător, plin de metafore, de extazieri şi mai ales de laude. După o oră de căutat idei prin capul gol, mi-am dat seama că nu-s în stare de aşa ceva.
O să mă mărginesc la a spune cum a fost, în cel mai simplu limbaj.
Puhoi de lume. M-am aşezat pe o bancă, aşteptând să se întoarcă soţul de la locul de parcare pe care se dusese să-l caute (nu l-a găsit decât la mama dracu' - asta a fost singura chestie naşpa). Treceau pe lângă mine zeci şi zeci de fiinţe, de toate vârstele şi toate genurile - de la hipioţi apuşi până la piţis de pe care mă mir că nu cădea tencuiala când păşeau apăsat pe tocuri interminabile.
Deşi se anunţase că la 7.30 începe, a început abia pe la 8 şi ceva. Am înţeles că anul trecut a fost punctual, dar că fix pe "Dance Me ..." românii se buluceau să-şi găsească locurile pe întuneric că de, românii au probleme cu traficu' şi n-au învăţat încă să-l ia în calcul când pleacă de-acasă.
Well, apăi anul ăsta tot cu "Dance Me to the End of Love" a început. Incă mai erau ameţiţi care se plimbau printre rânduri, fie că întârziaseră, fie că se întorceau de la cele două cozi interminabile de la suc/bere.
Greu cu aşezatul şi liniştitul şi m-a descumpănit un pic treaba, pentru că pe o astfel de minunată melodie ar fi trebuit să stăm cuminţi şi ... nu ştiu, pioşi ca la biserică, încercând să intrăm în atmosferă, că doar n-avea concertul să dureze la infinit.
Hai, uşor uşor lumea s-a liniştit şi i-a acordat atenţia cuvenită LUI. E singurul titlu (cred) pe care îl scriu cu majuscule, iar pronumele le voi scrie tot cu majuscule, pentru că nu ştiu cum altfel să mă adresez acestui monumental cântăreţ.
Ceea ce a urmat nu pot spune că mi-a depăşit aşteptările, pentru că nu aveam aşteptări. M-a trecut prin toate stările posibile, de la plictiseală până la plâns, trecând prin uimire, bucurie, fericire, extaz şi tot ce vă mai poate trece prin cap, stări pe care numai un fapt de o impecabilă calitate mi le pot provoca.
Am avut pe tot parcursul concertului o vagă strângere de inimă, pentru că acea voce venea dintr-un trup firav, pe care vârsta parcă l-a împuţinat şi l-a fragilizat.

Chiar şi EL era conştient de un viitor inevitabil final, pentru că a spus ceva de genul că nu se ştie dacă va mai trece pe la noi. Rămân cu impresia că nu va mai apuca să treacă, dar fie ca sfârşitul să-i fie ... mai bine să nu-i mai fie niciodată, că şi-aşa a sfidat timpul cu muzica lui, poate sfidează şi moartea.
Scena a fost de o simplitate perfectă, egal de elegantă şi fără nici un element care să răpească atenţia de la muzică sau să compenseze vreun neajuns. Un drapaj pe care se plimbau culori aprinse sau stinse, după cum cerea melodia.

A făcut frecvent câteva gesturi: a îngenunchiat, şi-a scos pălăria - ba în faţa publicului, ba în faţa membrilor trupei şi a ieşit ţopăind de pe scenă. Când îngenunchia, mi se părea că e un fel de gest peste măsură, căci noi ar fi trebuit să îl facem, în faţa acestei voci şi a acestui suflet care nu numai că a făcut istorie, dar a şi atins milioane de suflete. Nu reuşesc să scap de vorbele mari, dar nici nu cred că se poate vorbi altfel despre DOMNUL COHEN.




Pe la ... cine ştie cât să fi fost ceasul, concertul s-a încheiat. Publicul, care până atunci stătuse liniştit pe scaune şi aplaudase cuminte, a luat foc. L-au aplaudat cu o frenezie meritată pe DOMNUL COHEN, în picioare, ovaţionând şi acesta s-a întors. A urmat, după părerea mea, un al doilea concert, pentru că s-au mai cântat multe melodii şi ... nimeni nu s-a mai aşezat. Aşa ar fi trebuit să fie de la început, lumea ar fi trebuit să stea în picioare, pentru că dacă DUMNEALUI, la vârsta pe care o are, a reuşit nu numai să facă asta, dar să ne şi dea din fiinţa lui, aşa ar fi trebuit să facem şi noi.

Mă consider norocoasă că am reuşit, în anul 2009, să văd un artist desăvârşit, care a scos primul album înainte de a mă naşte eu.

Artmania 2009

Până acum nu mi-a venit să scriu, am aşteptat să-mi treacă euforia. Acum, revăzând fotografiile, aş vrea să fiu din nou acolo, dacă s-ar putea, forever. De ce? Pentru că în orele acelea de concerte, printre oamenii care erau adunaţi acolo, m-am simţit cât se poate de normal, o senzaţie pe care n-am mai trăit-o până acum. M-am trezit gândindu-mă că aşa ar trebui să fie lumea, formată din oameni cu un IQ suficient de ridicat, care să-şi vadă de pasiunile lor şi care să nu-i judece pe cei din jur, oricât de ciudaţi ar fi. Atâta timp cât nimeni nu e agresat, nimeni nu e privit aiurea, toţi avem un loc sub soare şi putem fi chiar civilizaţi. Din păcate, n-a durat mult, ci doar cât a ţinut festivalul.
Despre trupe, ce pot să spun? Toate (mai puţin Opeth şi Subscribe) au fost printre favoritele mele.
Tristania, cu o Mariangela plină de energie, ritm şi forţă, cu un alt solist - Kjetil (a cântat şi la Trail of Tears) pentru că cel "oficial" aşteaptă să-i vină pe lume gemenii şi cu o instrumentaţie ireproşabilă (mi s-a părut că s-au auzit cel mai bine dintre toţi, dar poate mă înşel):


A urmat My Dying Bride. A fost o adevărată experienţă, din toate punctele de vedere. Aaron, deşi declară pe site-ul oficial al trupei că urăşte să fie pe scenă, atunci când cântă pare că trăieşte la maxim. Nu prea îl văd fericit altundeva decât pe scenă. Muzica lor, deşi grea, parcă îţi activează toţi neuronii şi îţi scurtcircuitează sinapsele, dacă reuşeşti să te transpui "în peisaj". Au avut un joc de lumini care a sprijinit foarte mult atmosfera, n-au exagerat cu efectele şi una peste alta, a fost cel mai "rasat" concert al festivalului.


A doua zi a festivalului a debutat cu Subscribe, pe care i-am ascultat dintr-o cafenea, nefiind pe gustul meu, dar a urmat PAAAAAAAAAAAAAAAIN!!!!!!!!! O, ce frumos a fost! Fie că mi-am schimbat eu locul, fie că mi s-a părut doar, dar sonorizarea lor nu a fost chiar ireproşabilă, însă am trecut peste asta, căci a fost un show grozav. Nici nu-mi mai amintesc dacă au avut vreun fel de efecte de imagine, căci muzica lor şi prezenţa lor scenică e absolut suficientă ca să mă aducă la extaz.







Despre Nightwish ... aproape că n-aş vrea să scriu. Fără Tarja trupa-i la furat. Ar trebui să-şi schimbe numele, căci n-a mai rămas nimic din ce a fost Nightwish cu Tarja. Acum o au pe Aneta aia, care n-are nici o treabă cu cântatul. Dacă ar fi să le compar (deşi n-au nimic în comun), aş zice că Annete îşi solicită coardele vocale cam 155%, pe când Tarja, vreo 25%. Cu toate că s-au străduit să facă impresie artistică ba cu flăcări, ba cu artificii, am plecat la jumătatea concertului, dezamăgită şi chiar scârbită. Si cam atât despre ei.


Duminică n-am mai ajuns decât la expoziţia lui Aaron. Deşi aveam aşteptări mari de la el, vrând să văd ce poate ieşi "From a Dark Mind", n-am văzut mare lucru. Doar portetul lui m-a încântat mai mult (clic pe poză pentru mărire, portretul e în stânga jos).

Ar mai fi multe de spus, dar poate altădată.