N-as mai fi vrut sa scriu despre condus, pentru ca frizeaza usor penibilul, dar citind la Simplitaly despre asta, mi-am dat seama ca nu sunt singura in situatie si ca poate merita vorbit SI despre asta, poate ca ajuta pe cineva, cumva.
Si eu mi-am luat carnetul foarte tarziu (pe la vreo 43 de ani), ceea ce cred ca e una din cauzele fricii de a conduce. O alta este stilul sportiv de a conduce al sotului, de care eu nu ma simt capabila si asta ma face sa cred ca n-as reusi sa ies din unele situatii din care el, nimerind acolo din intamplare, iese pentru ca are niste miscari si reflexe foarte bune.
Am mai condus sporadic de-a lungul anilor care au trecut, dar nu prin Bucuresti, ci prin afara lui. De fiecare data ma urcam cu aceeasi groaza la volan, experienta cumulata nefiindu-mi de absolut nici un folos. Frica era fix aceeasi ori de cate ori eram pusa in situatia de a conduce, chit ca faceam acelasi drum in fiecare zi, cunosteam particularitatile drumului etc. De fiecare data il aveam pe sotul meu in dreapta, care ma ghida cand trebuia sa scot masina din curte (cu spatele, in unghi de 90), cand trebuia sa bag masina in curte, cand trebuia sa ma bag in giratoriu s.a.m.d. Eu executam la comanda si atat. Nu-mi luam repere, nu castigam deprindere in a identifica dimensiunile masinii, nu imi venea natural nimic.
La sfarsitul lunii martie m-am trezit ca sotul a fost internat de urgenta intr-un spital dintr-o comuna de langa noi, deci nu in Bucuresti. Neavand de nici unele la el, trebuia sa ma duc acasa, sa ii strang lucrurile necesare si sa i le duc. OK, dar cum sa ajung acolo??? Altfel decat cu masina nu stiam. Asa ca mi-am zis, ce-o fi, o fi. M-am dus acasa, am pornit masina (care zacea nefolosita de mai multe luni, pentru ca intre timp mergeam cu cea de serviciu), dar ce sa vezi? Era parcata cu fata spre poarta, nu cu spatele, cum o mai scosesem eu.
"Ar trebui sa fie mai simplu", mi-am zis. S-a dovedit a fi exact invers. Afara era o caldura de nedescris, mie frica imi dadea sudori reci, am manevrat masina in o mie de feluri, pana am reusit s-o pun pe diagonala intre stalpii portii. In coltul din stanga fata aveam contorul de gaze. Nu mai puteam da nici inainte, nici inapoi, fara s-o lovesc. Am coborat sa ma duc sa rog un vecin sa ma ajute. N-am gasit pe nimeni. Cand ma intorceam, iesirea din curte fiind un pic in panta, vad cum masina mea o ia usor la vale cu spatele, agatandu-se cu oglinda laterala in stalpul portii, desi eu trasesem frana de mana. Ma uitam cum se da oglinda peste cap si cum masina nu se mai opreste. A facut-o intr-un final, in gard.
"Asta e, nu pot s-o las asa, cumva trebuie sa ies din situatia asta".
Si am iesit, cu pretul unor zgarieturi pe aripi si pe bara, dar fine. Oglinda nu s-a rupt, dar parca nici nu se simte prea bine ...
Asta a mai fost cum a mai fost, dar dupa aceea trebuia sa intru pe DN1, ceea ce nu mai facusem pana atunci decat de Revelion, cand drumurile erau pustii. Intrarea se face in rampa. In fata mea aveam deja doua masini. In spatele meu cine stie cate mai aveam ... Cand a venit momentul sa plec de pe loc, in rampa, s-a oprit motorul. Am aprins avariile. Am dat din nou la cheie. Am incercat sa plec, s-a oprit motorul. S-a intamplat asta de vreio 15 ori. M-au claxonat, m-au injurat, m-au ocolit, m-au depasit. Am reusit intr-un final sa plec de acolo, cu frana de mana. Am reusit sa ma bag si pe banda de pe mijloc, de siguranta. Am reusit apoi sa ma bag si pe sensul meu de mers, usor usor am ajuns chiar si pe prima banda, apoi din nou pe a doua, caci trebuia sa fac stanga spre comuna cu spitalul. Am facut si stanga, am ajuns si la spital, am reusit sa o si parchez (cu fata, pe drum drept), apoi sa si plec si sa ajung si acasa. Acasa "mi-am stors" hainele si m-am culcat, epuizata.
Apoi am gasit o solutie ca sa pot pleca in fiecare zi cu masina de acasa, ca sa pot ajunge la spital la el: dimineata conduce o vecina masina mea, avand amandoua cam acelasi drum. Masina o parchez eu apoi la un supermarket din Baneasa, de unde iau autobuze pana la birou. La intoarcere, mi-e mult mai usor, caci trebuie doar sa ma incadrez pe DN1.
Fac asta, asadar, de aproape trei saptamani. A mai fost nevoie sa fac de atunci si alimentari la benzinarii, si alte drumuri unde sa parchez, dar frica mi s-a redus doar cu vreo 10%. Cu toate astea, perseverez, caci imi dau seama ca numai asa voi reusi sa scap de aceasta frica ce imi ingreuneaza teribil de mult existenta.
Ne-am dat seama ca: frana de mana nu tine, trebuie trasa foarte mult; ambreiajul e sensibil si daca il ridici prea repede moare motorul; masina e puternica, dar greoaie. Toate astea le-am descoperit cu vecina, care are un stil teribil de calm de a conduce si care, astfel, a reusit sa ma mai calmeze si chiar sa ma incurajeze. In concluzie, opritul motorului in rampa nu e neaparat vina mea exclusiva.
Intre timp mi-am fixat si repere la parcat cu fata (bordura trebuie sa ajunga pe mijlocul oglinzii din stanga) si la bagat in curte. Azi am avut revelatia ca la scosul din curte trebuie sa urmaresc doar coltul din stanga spate, ca el ar atinge primul gardul, asa ca de acum n-o sa ma mai uit ca tampa in toate oglinzile, fara sa inteleg ce trebuie sa vad. Am inventat un acronim care sa ma ajute sa nu uit ceva cand plec: SCOL (Scaun, Centura, Oglinzi, Lumini), pe care il tin minte, pentru ca n-as putea sa plec daca nu m-as scula din somn, deci ... ma scol si abia dupa aia plec (asta pentru ca nici memorie nu prea mai am si din zapaceala as putea uita ceva din toate astea, mai ales luminile).
Toata lumea mi-a zis ca frica dispare numai prin exercitiu, dar a mea pare bine ancorata in mine si scap tare greu de ea, dar ma straduiesc, pentru ca trebuie. Poate ca o sa ajung intr-o zi sa-mi si placa, intr-o zi ...
12 comentarii:
Recunosc, am zâmbit un pic, chiar dacă nu ar fi trebuit s-o fac. Şofez de 25 de ani şi am depăşit milionul de km de ceva vreme. Am şofat şi-afară din ţară, am mers pe drumuri desfundate şi câmpuri, cu remorcă şi fără remorcă, pe zăpadă şi prin troiene, pe polei şi pe drumuri impecabile. Cu toate astea, adică ţinând cont de faptul că nicio taină a şofatului nu-mi este nedesluşită, emoţii există la fiecare drum, inclusiv la cele arhicunoscute, pentru că accidentele nu apar doar din vina noastră, ci şi din vina celorlalţi, din vina carosabilului, a naturii şi a altor elemente surpriză ce apar independent de voinţa şi ştiinţa noastră.
Vei învăţa toate chichiţele fără dar şi poate, experientia docet, cum spuneau latinii. Nu ştiu cum spun acum cărţile de legislaţie, dar când am învăţat eu, se spunea că abia după o 100 000 km poţi spune că eşti un şofer bun. Eu aş zice că după 15 mii, şofaţi cât de cât legaţi, se învaţă destul de bine.
Îţi doresc drumuri bune şi fără evenimente, spor în cele bune şi sănătate maximă soţului!
p.s Înjurăturile participanţilor la trafic sunt inevitabile, majoritata celor care înjură la volan o fac pentru că acasă nu-s lăsaţi de soţii să spună nici "pâs" şi se răzbună. :))))))
:))) Am zambit la final, va multumesc. Am sa perseverez, sper sa imi iasa pana la urma.
Uite in cazul meu sofatul a fost legat de unele chichite psihologice:
1. mama mea nu a avut carnet si chiar se temea sa conduca, imi amintesc ca o data tatal meu a lasat-o sa conduca si ea aproape a intrat cu masina intr-un sant si s-a facut mare tamtam pe chestia asta si mie, copil fiind, mi-a ramas in minte asocierea intre condus si pericol
2. pe vremea mea, baietii erau invatati si sustinuti de tati sa conduca si asa ca pe cand ajungeau la varsta la care se face carnetul deja stiau si ce e frana si ce e ambreiajul. Fetele mai putin. De fapt sunt invidioasa sa stii cand vad fete tinere la volan, cu tatii lor alaturi. Eu am facut scoala de soferi demult in Romania dar nu m-am prezentat la examen pentru ca instructorul mi-a zis ca eram slabuta si mai aveam nevoie de lectii, banii se gatasera intre timp...
3. frica, inclusiv sau mai ales! cea de a conduce este strans legata de auto-stima. Inainte sa imi iau avant cu decizia de a-mi face in sfarsit carnetul de soferi, a trebuit sa ma conving eu pe mine ca AM DREPTUL DE A FI PE STRADA indiferent pe cine deranjez sau in drumul cui stau, mai ales la inceput. In acelasi context s-a situat si "perfectionismul" meu adica gandirea "alb-negru" gen "Ori conduc perfect ori nu conduc deloc!". Mai ales in primii ani de condus m-am invinetit eu pe mine, emotional vorbind, ori de cate ori am facut o greseala in trafic. Intre timp m-am dezobisnuit de asta. Acuma imi dau voie sa fac greseli fara sa ma gandesc obsesiv la ele si fara sa am senzatia ca se termina lumea pentru ca mie mi s-a stins motorul la intrarea in sensul giratoriu. Ma bucur pentru cei ce se urca la volan si din primul minut conduc perfect, eu sunt un om obisnuit si gresind invat
4. Nu am pretentia sa fiu vreodata, ever! un sofer bun sau perfect. Nu ma intereseaza asa ceva. Eu vreau sa ajung in siguranta de la A la B si, o data ajunsa, sa parchez masina pe undeva
5. Refuz categoric sa ma gandesc la ce s-ar putea intampla si ce-ar fi daca samd. Mantra mea, pe care o zic in gand de cate ori ma urc la volan este: Savureaza - savureaza savureaza. Condusul imi da posibilitatea sa exersez traitul in prezent, in momentul acesta - este un exercitiu de mindfulness. Imi fac condusul cat mai placut posibil - ceva frumos la radio, ochelari de soare, geamul jos si respir adanc cand fac vreo strada fara trafic... mai ales acuma, primavara :)
M-am intins eu cu comentariul daca tu nu ai vrut hihi :)
Pai bine ai facut, caci unele chestii le preiau: autostima (sunt de acord ca nu o prea am), perfectionismul (de fapt, aici ma fac vinovata de orgoliu, impotriva caruia lupt ca sa-l mai domolesc), invinetirile emotionale, faptul ca n-ar trebui sa ma gandesc la ce-ar fi daca ...
Vezi, asa ajungem sa ne cunoastem, privind in ceilalti ca intr-o oglinda. Mi s-a parut mie ca noi doua semanam in multe privinte, iar faptul ca tu reusesti ma face sa ma tin si eu dupa tine.
eu nu am carnet. Dar um tu altele au invatat la 43 ani, mai am inca 5 ani pana la acea aniversare :)))
Cu fricile te inteleg. Le am si eu.
Nu astepta pana la 43, ca vezi care e rezultatul :)
eu am luat carnet la 44, si niciodata nu am ajuns sa-mi placa sa conduc. de acasa la oradea am facut 2 zile cu o noapte in sighisoara. ce e de placut aici? peisajul? nu apuci sa-l vezi. nu poti sa cazi in reverie la volan.
si am si alte povesti. multe.
las-o asa, cu neplacutul.
eu o las asa, dar ma consuma ingrozitor. si nu e vorba de placut sau nu, ci de a nu-mi mai fi frica sa conduc. FRICA.
cum mai tot spuneam,la mai bine de un an de condus aproape zilnic, mie-mi tremurau picioarele in timp ce coboram scarile catre parcare .
in proportii decente ai nevoie de frica, doar stii ca ea pazeste bostanaria!
ea va deveni aliatul tau in momentul in care nu vei mai avea asteptarea ca altcineva (sotul) sa-ti spuna/ sa faca/ sa rezolve problema.
cand stii ca, indiferent cat de frica iti e, cat de putin stii, cat de neajutorata te simti, solutia depinde de tine.
recunosc ca ma cam enerveaza tonul asta didacticist, dar altfel nu stiu cum sa-ti spun: concentreaza-te pe rezolvarea problemei, nu pe spaima ca nu esti destul de buna!
dupa cum se vede din mesajele de mai sus toti am trecut prin aceleasi trairi si vestea buna e ca le-am si depasit. deci se poate!
mai, daca se poate, atunci accept orice ton, oricat de didacticist, caci imi mai da o speranta, oricat de mica ar fi ea.
aliatul meu, zici? pai ... cam ai dreptate, caci de cand conduc singura, mi-am dat seama ca mai bine stau incet si judec de doua ori, decat sa ma hazardez cu capul inainte ca asa imi zice sotul.
Buna! Stiu, a trecut mult timp de la aceasta postare, dar as vrea totusi sa stiu cum te descurci intre timp cu condusul si daca ai scapat de frica. Eu acum sunt in aceasi situatie ca si tine, incerc sa-mi inving frica de condus, dar tare greu scap de ea. De cand am luat carnetul, adica acum 20 de ani, nu am mai condus, iar acum, la 40 de ani, incep din nou sa conduc. Postarea ta, dar si cea de la Simplitaly, m-a ajutat mult si imi da incredere ca totusi se poate.
Frau Ramona, nu prea se aseamana situatiile pana la detaliu la nimeni. Fiecare suntem construiti intr-un anume fel, care poate sa aiba in comun un procent mai mare sau mai mic cu al altcuiva, asa ca nu te lua dupa mine, ca nu-s un exemplu bun. De ce? Ca n-am mai condus de mai bine de un an. Am preferat sa n-o mai fac. Ba a fost masina in service, ba n-a fost reparata perfect si e riscant etc. Chiar ieri am incercat sa ma urc la volan, ca sa mergem la biserica, dar am abandonat la jumatatea aleii, nici s-o scot din curte n-am mai vrut, ma apucasera nervii de cand am pus piciorul pe ambreiaj. Este marea nereusita a vietii mele si, cumva, trebuie sa ma rog sa nu am vreodata nevoie sa conduc, caci nu, nu e de mine.
Cu toate astea, pot sa iti spun ca daca ai persevera, ai ajunge sa scapi de frica, dar daca iar vei face pauze mari, vei avea din nou ezitari. Condu si gata. Succes!
Trimiteți un comentariu