Amestecate

Când eram mică (aici trebuie virgulă?) adoram somnul. Dormeam în vacanţe până pe la 12 şi chiar şi atunci îmi venea greu să mă trezesc. La facultate săream cel mai adesea peste primul curs şi n-aveam nici o mustrare de conştiinţă. Oricum, mersul la cursuri în facultate mi s-a părut întotdeauna inutil.
A fost ultima vacanţă şi apoi angajarea. Aici nu mai aveam cum să sar peste primele ore, trebuia să fiu la 8 fix la program şi a fost un calvar până m-am obişnuit. In vreo trei, patru ani eram deja cu reflexul achiziţionat, în asemenea hal încât sâmbăta mă trezeam deja la aceeaşi oră matinală ca în timpul săptămânii.
Aşa am rămas şi acum, dar ... cumva, acum mă trezesc din cu totul alte motive. Am senzaţia că pierd timp preţios dormind. N-am cine ştie ce de făcut, dar parcă dacă sunt trează, conşiinţa mea e mai împăcată.
Cred că e unul din semnele de îmbătrânire. Relizezi, la un moment dat, că timpul nu e inepuizabil şi atunci ai vrea să-l foloseşti cu mai multă chibzuinţă, nu să-l iroseşti dormind. Asta m-a izbit în momentul în care, la birou, se discuta despre ploile din ultimele zile (apropo, să nu uit: sâmbătă, 11 iulie 2009, mi-au îngheţat picioarele în casă).
Un coleg a spus că ieri a mâncat pe la 2 şi n-a apucat ora 3, că deja dormea. A dormit până la 9, apoi s-a trezit, a mai mâncat ceva şi s-a culcat la loc. E timpul lui, desigur, dar m-a cuprins un soi de panică - cum să pierzi atâtea ore din sfârşitul de săptămână dormind?? Ce realizezi cu asta?
Eu m-aş fi trezit azi de două ori mai obosită dacă aş fi dormit ieri atât. Cumva, pe lume, trebuie să fie şi lucruri mai bune de făcut. Că nu le fac mereu, e adevărat.
Nici nu ştiu ce naiba am vrut să spun cu postul ăsta.