Enjoy:
Acum o săptămână
Doi negri mititei
Recunosc sincer că sunt ca femeile care-și pozează copiii și îi arată tuturor. Dacă ele mai au o scuză, eu n-am, în afară de faptul că animăluțele mi se par teribil de nostime (ok, ok, și copiii sunt ...).
Așadar, iată-l pe Max supărat că nici măcar morcovul nu vrea să se joace cu el, din cauză că era caniculă și îi era și lui cald. Normal că de la asta i s-a tras, că n-a mai trăit mult după aceea. Morcovul. Max e bine merci.
Maia, in schimb, n-are nici o problemă. Jucăria o ascultă (oarecum) și nu mai are nevoie de nimeni. Mă rog, poate doar de noi, s-o salvăm de la moarte. Nu glumesc. Elasticul de la jucărie i s-a înfășurat în jurul gâtului și dacă nu eram acolo, se spânzura. Nu e pe film, așa că vă puteți distra la vizionare.
Așadar, iată-l pe Max supărat că nici măcar morcovul nu vrea să se joace cu el, din cauză că era caniculă și îi era și lui cald. Normal că de la asta i s-a tras, că n-a mai trăit mult după aceea. Morcovul. Max e bine merci.
Maia, in schimb, n-are nici o problemă. Jucăria o ascultă (oarecum) și nu mai are nevoie de nimeni. Mă rog, poate doar de noi, s-o salvăm de la moarte. Nu glumesc. Elasticul de la jucărie i s-a înfășurat în jurul gâtului și dacă nu eram acolo, se spânzura. Nu e pe film, așa că vă puteți distra la vizionare.
Nişte ganduri
Ca orice musafir, ele stau o vreme, schimbă câteva impresii cu gazda, îi mănâncă din suflet şi când consideră ele că e vremea, pleacă.
Ca pe orice musafir, la început nici nu le simţi, aproape că îţi face plăcere această nouă stare de fapt. Apare contemplarea, iată ce stare interesantă, sufăr! Schimbul de impresii generează, de cele mai multe ori, întrebări, multe întrebări, avalanşă de întrebări. De ce sufăr? De ce mi se întâmplă mie asta? De ce a trebuit să fie aşa? Oare ce-ar fi fost dacă ...?
Intrebările încep să-şi caute răspunsuri. Te trezeşti că eşti ocuupat până peste cap cu acest musafir, îţi solicită toată energia, resursele şi răbdarea. Cauţi soluţii. Incepi să intri în panică atunci când nu le găseşti. Oboseşti. Iţi iei un răgaz şi încerci să te aduni. Scrii. E bine că scrii. Până la urmă, musafirul te va vedea prea ocupat şi va pleca. In urma lui rămâne scrierea.
Alteori, tristeţile sunt ca fonciirea lui Preda. Iţi intră în bătătură fără să ceară voie, fără să bată la poartă. Intră, strigă la tine, te ameninţă, îţi cer tot, îţi iau tot. Până să te dumireşti tu, ai rămas fără nimic. Gol. Vid. Nici măcar nu ai ştiut că ai avut atât cât ţi-a fost luat.
Dacă nu mai poţi transforma durerea în metaforă,
A new girl in town!
Well, mai mult în sat decât in town, but still, MEET MAIA!
Are mai puțin de 3 luni, am convenit cu domnul doctor ca s-a născut pe 10 iunie.
Așa, ca ordin de mărime, iat-o în palmă la tati. Nu vă luați după fața ei nevinovată, este de fapt expresia groazei, pentru că încercam să-i facem cunoștință cu Max, al cărui gest de prietenie supremă este să îți aducă mingea, să te joci cu el.
Aha!
Intotdeauna mi-a placut modalitatea asta de stergere a cuvintelor si o credeam valabila numai pentru wordpress. Iata ca a bagat si blogspotul optiunea, dupa ce au introdus un editor nou. Bra
Stolul meu de păsărele
Să știți că am și alte animăluțe de casă. Ele chiar stau IN CASA la mine (și-au făcut cuib undeva sub acoperiș), numai că nu le pot face un recensământ. Nu știu câte sunt exact. Voi cam câte identificați aici?
Ignorați starea acoperișului, va fi reparat cândva :)
Ignorați starea acoperișului, va fi reparat cândva :)
Dihania
A trecut o lună de când s-a dus Pința. De atunci, afecțiunea mea se îndreaptă timid, ezitant, cu pași mici, către dihanie:
Dacă mi-ar merge cât de cât decent netul de la vodafone, aș putea să vă arăt și cât de delicat mănâncă monstrul acel morcov pe care îl ține între lăbuțe, dar asta ar însemna să stau aici până mâine dimineață. Are și viața la țară neajunsurile ei :)
Dacă mi-ar merge cât de cât decent netul de la vodafone, aș putea să vă arăt și cât de delicat mănâncă monstrul acel morcov pe care îl ține între lăbuțe, dar asta ar însemna să stau aici până mâine dimineață. Are și viața la țară neajunsurile ei :)
Ticuri verbale
După renumitul "ceva de genul", mult prea cunoscutul "deci", vedeta emisiunii "decât", iată că pe firmament apare o nouă stea!
Poate că mă obsedează pe mine, însă aud din ce în ce mai des "ca idee". Mă înşel? Intrebam şi eu aşa, ca idee ...
Poate că mă obsedează pe mine, însă aud din ce în ce mai des "ca idee". Mă înşel? Intrebam şi eu aşa, ca idee ...
Nimic
Despre moarte? Am tot încercat să îmi impun să înţeleg. Am crezut că am reuşit când s-a dus tata. Moartea, în concepţia mea de atunci, era de preferat unei vieţi lipsite de orice demnitate, speranţă, bucurie sau măcar normalitate. Am fost uşurată că l-a luat şi că l-a dus acolo sus, unde nu avea să mai depindă de alţii, unde nu mai avea nevoie să se raporteze la nişte repere materiale ca să ştie că există, unde poate chiar avea conştiinţa faptului că a existat şi că a trăit printre noi, cu noi şi poate pentru noi. Acolo unde suferinţa luase sfârşit ...
Apoi s-a dus Pinţa. Viaţa ei fusese cât de cât bună, atât de bună cât poate fi viaţa unei pisici într-o garsonieră. Ne-am bucurat că am putut, în ultimele ei luni de viaţă, să o aducem la curte, să vadă şi ea cum e în natură, pe iarbă, la soare ... Nu a apucat să se bucure prea mult de asta, de fapt nici n-a apucat să se deprindă cu ele, ezita de fiecare dată când era vorba să iasă din casă. Dar noi aveam răbdare. Făcea progrese în fiecare zi mai caldă, ajunsese să prindă şi fluturi, muştele deveniseră prea rapide pentru ea. Si s-a dus brusc. Atunci n-am mai putut să înţeleg. N-am mai putut să accept. Stiam că asta se va întâmpla într-o zi, dar nu în acea zi. Suferea, era bolnavă, dar se ţinea pe picioare, era aceeaşi pisică dintotdeauna. Nu trebuia să se ducă în acea zi.
Asta mă face acum să mă întreb, moartea e o izbăvire, o întâmplare intempestivă, o greşală, sau rezultatul unui plan bine pus la punct şi precis?
Ea nu vine niciodată la fel. Pe unii îi lasă să se chinuie înainte de a veni, pe alţii îi ia brusc. Unii aleg să o cheme. Cine stabileşte când şi cum vine moartea?
Mă întreb şi eu ca o bleagă ...
Apoi s-a dus Pinţa. Viaţa ei fusese cât de cât bună, atât de bună cât poate fi viaţa unei pisici într-o garsonieră. Ne-am bucurat că am putut, în ultimele ei luni de viaţă, să o aducem la curte, să vadă şi ea cum e în natură, pe iarbă, la soare ... Nu a apucat să se bucure prea mult de asta, de fapt nici n-a apucat să se deprindă cu ele, ezita de fiecare dată când era vorba să iasă din casă. Dar noi aveam răbdare. Făcea progrese în fiecare zi mai caldă, ajunsese să prindă şi fluturi, muştele deveniseră prea rapide pentru ea. Si s-a dus brusc. Atunci n-am mai putut să înţeleg. N-am mai putut să accept. Stiam că asta se va întâmpla într-o zi, dar nu în acea zi. Suferea, era bolnavă, dar se ţinea pe picioare, era aceeaşi pisică dintotdeauna. Nu trebuia să se ducă în acea zi.
Asta mă face acum să mă întreb, moartea e o izbăvire, o întâmplare intempestivă, o greşală, sau rezultatul unui plan bine pus la punct şi precis?
Ea nu vine niciodată la fel. Pe unii îi lasă să se chinuie înainte de a veni, pe alţii îi ia brusc. Unii aleg să o cheme. Cine stabileşte când şi cum vine moartea?
Mă întreb şi eu ca o bleagă ...
Adio
Aseară, la ora 8 şi 20 de minute, luna mea a rămas fără o jumătate.
Să te odihneşti în pace, draga mamii. Suferinţa ta a luat sfârşit şi sper ca trecerea ta prin viaţa asta să fi fost una bună. Noi te-am iubit şi o să te iubim în continuare. Ai fost pisica perfectă.
Să te odihneşti în pace, draga mamii. Suferinţa ta a luat sfârşit şi sper ca trecerea ta prin viaţa asta să fi fost una bună. Noi te-am iubit şi o să te iubim în continuare. Ai fost pisica perfectă.
Caught on tape
DOVADA!!!
Se joacă cu o cutie de bere, furată din gunoi, peste ceea ce ar fi trebuit să fie roșiile la vară. Stie că n-are voie, căci se uită din când în când spre mine, dar i se pare funny să nu respecte regulile. Crezi că e greu să nu-l iubești? Mneaaah, nu e greu deloc.
Ziua recoltei
Săptămâna trecută am recoltat prima producție la hectar, din prima cultură intensivă făcută de mâinile mele și în care Max și/a băgat picioarele. Va fi, probabil, singura de anul ăsta, căci nu pare să mai fi scăpat nimic din calea urgiei câinești care s-a abătut asupra grădinii MELE.
Iată aici primele ridichi (document de o valoare inestimabilă, unicat):
Apoi, primele foi de salată, spanac și măcriș (măcrișul e cel însămânțat în cubul de piatră, vezi postarea de mai jos):
Si, normal, prima salată (a fost chiar bună):
Iar aici, vă prezint cea mai cuminte, simpatică, dulce și dragă ființă din grădina mea, Pința (bine, e adevărat că stă în casă, dar mai iese și pe afară și nu se plimbă DECAT PE ALEILE BETONATE):
Ar mai fi trebuit să vă arăt cum au crescut plantele astea, dar afară plouă de câteva zile și nu mai am nici un chef să mă ude Max. Mrrrr....
Iată aici primele ridichi (document de o valoare inestimabilă, unicat):
Apoi, primele foi de salată, spanac și măcriș (măcrișul e cel însămânțat în cubul de piatră, vezi postarea de mai jos):
Si, normal, prima salată (a fost chiar bună):
Iar aici, vă prezint cea mai cuminte, simpatică, dulce și dragă ființă din grădina mea, Pința (bine, e adevărat că stă în casă, dar mai iese și pe afară și nu se plimbă DECAT PE ALEILE BETONATE):
Ar mai fi trebuit să vă arăt cum au crescut plantele astea, dar afară plouă de câteva zile și nu mai am nici un chef să mă ude Max. Mrrrr....
Impotriva plictiselii
Deunăzi am aflat o informaţie teribilă, aşa că am apelat la "fast-food"-ul creierului, goagăl şi iată ce am aflat:
Frunzărind rezultatele căutării, am nimerit pe un site care mi s-a părut nu doar interesant, ci şi foarte util pentru aflarea unor răspunsuri la întrebări pe care ni le punem mulţi dintre noi, pentru îmbogăţirea culturii generale, pentru petrecerea cu utilitate a timpului când n-ai treabă: http://www.rugaciuni.ro/modules/news/article.php?storyid=548
De aici am aflat, de exemplu, că nu se lucrează duminica datorită legilor date de împăratul Constantin prin anul 313.
Aşa, de dichis
N-am mai scris de mult, nimic, pe nicăieri. Am alte preocupări acum, dar cauza nu e asta, ci faptul că preocupările actuale nu-mi mai lasă timp pentru mine, pentru scris, pentru melancolii blegoase sau mirări puerile.
De când cu casa, sap prin gradină, plivesc, însămânţez. Zi de zi caut să văd dacă a ieşit ceva. Seminţele de le-am pus prin aprilie, pe la început, abia acum au mijit, numai bine cât să le calce Max. Da, calcă tot şi distruge toată munca mea, pe lângă nervii mei şi aşa zdruncinaţi.
Nu mă pot ataşa de câine, nu pot să mă declar mulţumită că îl am, nu pot să îl văd drăguţ, simpatic, frumuşel ... nimic. Mi se pare o nouă pain in the ass şi atât. Ieri a asistat la prima furtună din viaţa lui (e născut pe 20 septembrie), cred. A fost pur şi simplu INNEBUNIT. A lătrat încontinuu ca un turbat, era agitat, alerga de colo colo prin lucerna care era şi ea frumoasă şi verde odată, mi-a stropit rufele puse la uscat când s-a scuturat de ploaia din blană ...
Am încercat să-l calmez, să vorbesc cu el şi să-i explic (cei care au câine mi-au spus să vorbesc cu el mult, aşa că iată-mă explicându-i unui căţel ce e aia o furtună, un tunet, un fulger ...), dar n-am avut spor. Am cedat eu şi probabil şi toţi vecinii care nu cred că s-au mai putut culca la ora lor obişnuită.
De ce l-am luat? Nu l-am luat eu. No comment.
Vineri ne-am mutat sediul din Cotroceni, în Băneasa. Este mai aproape de noua mea casă. Drumul ar fi şi simplu de făcut cu maşina, dacă mie nu mi-ar fi pierit complet curajul de a conduce. Nu m-am mai urcat la volan de vreo două săptămâni şi nici nu cred că o să mă mai pot urca. Sunt o vacă, ştiu, dar am ajuns oarecum la limita puterilor. Pur şi simplu îmi tremură genunchii numai când mă gândesc să mă mai urc la volan. De ce? Pentru că am încercat într-o zi să conduc de pe Barbu Văcărescu până acasă, la Snagov. Am reuşit, dar era să intru în unul pentru că, cu ochii prin oglinzi ca să-l ocolesc pe un bou care se băgase cu japca din dreapta, n-am văzut că ăla din faţă frânase brusc. Soarele îi bătea în stopuri, eu stopurile le văd şi nu prea, pentru că mi s-a spus să privesc în zare, nu la curul ăluia din faţă, aşa că am dedus că nu am reflexele corecte şi acum îmi e frică să mă mai urc la volan. Oare se va termina viaţa mea dacă nu voi conduce niciodată?
Uneori aş vrea ca lucrurile bune sau normale să mi se întâmple fără ca eu să trebuiască să depun eforturi colosale pentru asta. Maybe in another life.
Mancare de stevie
Pentru că un blogger (cu doi de g???) nu este desăvârşit până când nu îşi postează şi mâncarea, încerc să mă aliniez trendului.
Intr-o zi cu soare, neavând garnitură pentru grătarul pe care aveam de gând să-l mănânc, m-am gândit să culeg ştevia ce cu graţie creştea spontan prin curtea mea. Am mai găsit şi câteva fire de ceapă verde, pusă probabil de fostul proprietar de astă toamnă, aşa că le-am recoltat şi pe ele. Iată ce am dobândit ca primă recoltă de primăvară:
Am descoperit că ceea ce credeam eu a fi narcise, era de fapt usturoi, aşa că l-am scos şi pe el din pământ, apoi am purces la curăţarea şi spălarea lor. Pentru că verzăturile puturoase nu păreau suficiente, am mai curăţat şi o ceapă bătrână.
Am pus totul la călit, am adăugat sare, piper, suc de roşii şi câteva felii de lămâie şi a ieşit o mâncare incredibil de gustoasă:
Ei, am I good, or what?
Intr-o zi cu soare, neavând garnitură pentru grătarul pe care aveam de gând să-l mănânc, m-am gândit să culeg ştevia ce cu graţie creştea spontan prin curtea mea. Am mai găsit şi câteva fire de ceapă verde, pusă probabil de fostul proprietar de astă toamnă, aşa că le-am recoltat şi pe ele. Iată ce am dobândit ca primă recoltă de primăvară:
Am descoperit că ceea ce credeam eu a fi narcise, era de fapt usturoi, aşa că l-am scos şi pe el din pământ, apoi am purces la curăţarea şi spălarea lor. Pentru că verzăturile puturoase nu păreau suficiente, am mai curăţat şi o ceapă bătrână.
Am pus totul la călit, am adăugat sare, piper, suc de roşii şi câteva felii de lămâie şi a ieşit o mâncare incredibil de gustoasă:
Ei, am I good, or what?
Cioran? Cioran who? :)))
Incep să cunosc micuţul colţ de rai în care încă nu-mi vine să cred că am ajuns în timpul vieţii. De pe fereastră, când mă trezesc dimineaţa şi-mi beau cafeaua, îi privesc cu multă curiozitate pe ei, întrebându-mă ce-or fi - vişini, peri, meri, pruni? Voi avea surprize anul ăsta ...
In chestiile alea paralelipipedice dintr-un fel de piatră am pus prin martie nişte seminţe. Nu mai ştiu ale cărei plante erau, aşa că o să mai am o surpriză în plus, căci iată că s-au învrednicit şi au ieşit:
Faceţi cunoştinţă cu Max. Are vreo 7 luni acum, a venit la noi acum 2 săptămâni, timorat şi fricos, dar s-a obişnuit cât de cât cu noi şi cu curtea, iar acum se dă viteaz şi latră toată ziua (dacă nu ieşim noi să ne jucăm cu el).
Tot prin martie am pus si seminte de ridichi, salată şi ceapă şi au ieşit şi ele. Mă minunez în fiecare zi de fenomenul în sine, căci deh, nu-i puţin lucru să ajungi dintre betoanele unde nu creşte nimic, pe un pământ din care îmi ies chiar şi mie, o neofită, nişte plante ... 
Pe minunatele astea le-am găsit aici, aşa că n-am nici o contribuţie, însă tot mă bucur în fiecare zi de ele şi le dau bineţe.
Pe minunatele astea le-am găsit aici, aşa că n-am nici o contribuţie, însă tot mă bucur în fiecare zi de ele şi le dau bineţe.
Sper ca toate astea să fie adevărate şi să nu trăiesc doar un vis frumos. Oricum, îi sunt recunoscătoare forţei supreme că mi-a dat ocazia să am parte de aşa ceva, indiferent pentru cât timp.
Aventura transportului
Azi a fost prima mea aventură în domeniul venitului la servici. De obicei plec de acolo cu maşina pe DN1 pe la 7 si 10, ajung la metrou la Victoriei, iar de la Universitate iau troleul. Pe la 8 şi 10 sunt la birou.
Azi am făcut la fel. Pe la Săftica, pauză-stop-pauză. Blocaj pe DN1. Ce să fie, ce să fie? După câteva minute ne-am prins că e un accident muuuuult mai încolo de noi şi că circulaţia e blocată pe ambele sensuri. Am făcut stânga-mprejur şi am luat-o pe un alt drum, prin Săftica. Drumul a fost minunat, deşi mai lung, dar de pe şoseaua de centură am ratat intrarea pe la Pipera, că eu pe aia n-o ştiu prea bine, aşa că am pătruns în măreaţa capitală pe la Stefăneşti (după ce am prins şi bariera, care s-a pus cu câteva maşini în faţa noastră). Stiţi ce înseamnă asta? Că am ajuns până la urmă tot pe Colentina! Colentina asta e ceva de groază, mai mult se stă decât se merge şi în tot cazul, când stăteam aici, făceam tot o oră până la birou. E clar că am sunat că întârzii, dar ce să vezi ... e grevă la RATB. Chiar dacă n-ar fi fost accidentul de pe DN1, neştiind că-i grevă la RATB, aş fi ajuns la Universitate cu metroul şi de acolo ... ce? Cu ce? Cum? Stiu, ştiu, cu taxiul, da, dar tot târziu aş fi ajuns.
In fine, de pe Colentina am luat-o la dreapta pe Doamna Ghica, că era nevoie de benzină la maşină, iar de acolo am ajuns cu chiu, cu vai, la metrou la Stefan cel Mare. Venit cu metroul până la Eroilor, de acolo pe jos şi iată-mă la birou pe la 9 şi 10. Cam nasol, dar asta a fost.
Azi am făcut la fel. Pe la Săftica, pauză-stop-pauză. Blocaj pe DN1. Ce să fie, ce să fie? După câteva minute ne-am prins că e un accident muuuuult mai încolo de noi şi că circulaţia e blocată pe ambele sensuri. Am făcut stânga-mprejur şi am luat-o pe un alt drum, prin Săftica. Drumul a fost minunat, deşi mai lung, dar de pe şoseaua de centură am ratat intrarea pe la Pipera, că eu pe aia n-o ştiu prea bine, aşa că am pătruns în măreaţa capitală pe la Stefăneşti (după ce am prins şi bariera, care s-a pus cu câteva maşini în faţa noastră). Stiţi ce înseamnă asta? Că am ajuns până la urmă tot pe Colentina! Colentina asta e ceva de groază, mai mult se stă decât se merge şi în tot cazul, când stăteam aici, făceam tot o oră până la birou. E clar că am sunat că întârzii, dar ce să vezi ... e grevă la RATB. Chiar dacă n-ar fi fost accidentul de pe DN1, neştiind că-i grevă la RATB, aş fi ajuns la Universitate cu metroul şi de acolo ... ce? Cu ce? Cum? Stiu, ştiu, cu taxiul, da, dar tot târziu aş fi ajuns.
In fine, de pe Colentina am luat-o la dreapta pe Doamna Ghica, că era nevoie de benzină la maşină, iar de acolo am ajuns cu chiu, cu vai, la metrou la Stefan cel Mare. Venit cu metroul până la Eroilor, de acolo pe jos şi iată-mă la birou pe la 9 şi 10. Cam nasol, dar asta a fost.
Până când? Până acum!
Gata, perioada aceea urâtă cred că s-a sfârşit. Acum începe o perioadă grea, dar bună.
Cristi conduce de joi. Vineri am mutat-o pe Pinţa la Snagov şi a început să se obişnuiască cu noua căsuţă. Sâmbătă ne-am cărat şi noi cea mai mare parte a lucrurilor. De vineri dormim acolo şi e de vis, chiar dacă e nevoie să umblăm cu mare grijă pe cărarea dintre mobile şi saci, ca nu cumva să dărâmăm ceva din măreţul edificiu de scânduri, rame, saltele, pungi, televizoare, boxe şi aşa mai departe.
Ieri am condus şi eu, pe acelaşi traseu ca prima dată. Incep să mă împrietenesc cu maşina, n-am mai băgat-o decât în câteva gropi, pe care nu cred că ar fi putut să le evite cineva, deci cu atât mai puţin eu.
In curte au înflorit albăstrelele, zambilele şi nişte narcise galbene. Nu le-am făcut poze, căci nu ştiu în care sac e aparatul.
Gata, încep să-mi trag şi eu sufletul.
Cat mai e până când?
Aveam o viaţă. Când o trăiam, îi găseam defecte ici, colo, dar în principiu n-o consideram nici bună, nici rea.
Pe 31 ianuarie s-a schimbat brutal. S-a transformat într-un fel de cursă pe o pistă pe care am nimerit fără să vreau, dar de pe care nu mai pot să ies. Eu alerg ce alerg, reuşesc să intru într-un oarecare ritm "de croazieră", dar când să zic hop, mai apare ceva nou. Uneori am senzaţia că e cineva, undeva, care mă pândeşte. Cum mă vede că-mi trag un pic sufletul, cum îmi mai dă o temă.
Acuma, dacă ar fi "o încercare de la Dumnezeu", aş accepta-o fără să crâcnesc, deşi nu prea înţeleg care i-ar fi scopul, însă am mari îndoieli că Dumnezeu ar fi în stare de asemenea treburi. Mai degrabă aş zice că de la el îmi vine puterea de a rezista. Nu pot decât să mă rog să nu mă lase baltă. Nu mă plâng că-i greu, că sunt sigură că sunt lucruri mult mai grave pe lume, care li se întâmplă unor oameni de care ştiu şi ştim, dar nu pot să nu mă mir ce an prost este ăsta.
Când s-a încheiat anul trecut, am zis că gata, anul ăsta poate că va fi mai bun. Ei bine, nu. Greşit. Este mai rău, mult mai rău. Nu mă pot gândi decât că poate ar trebui ca noi să fim mai buni, ca lucrurile să se îndrepte cât de cât. Dacă o să aflu şi cum pot să fac asta, o să scriu aici.
Pe 31 ianuarie s-a schimbat brutal. S-a transformat într-un fel de cursă pe o pistă pe care am nimerit fără să vreau, dar de pe care nu mai pot să ies. Eu alerg ce alerg, reuşesc să intru într-un oarecare ritm "de croazieră", dar când să zic hop, mai apare ceva nou. Uneori am senzaţia că e cineva, undeva, care mă pândeşte. Cum mă vede că-mi trag un pic sufletul, cum îmi mai dă o temă.
Acuma, dacă ar fi "o încercare de la Dumnezeu", aş accepta-o fără să crâcnesc, deşi nu prea înţeleg care i-ar fi scopul, însă am mari îndoieli că Dumnezeu ar fi în stare de asemenea treburi. Mai degrabă aş zice că de la el îmi vine puterea de a rezista. Nu pot decât să mă rog să nu mă lase baltă. Nu mă plâng că-i greu, că sunt sigură că sunt lucruri mult mai grave pe lume, care li se întâmplă unor oameni de care ştiu şi ştim, dar nu pot să nu mă mir ce an prost este ăsta.
Când s-a încheiat anul trecut, am zis că gata, anul ăsta poate că va fi mai bun. Ei bine, nu. Greşit. Este mai rău, mult mai rău. Nu mă pot gândi decât că poate ar trebui ca noi să fim mai buni, ca lucrurile să se îndrepte cât de cât. Dacă o să aflu şi cum pot să fac asta, o să scriu aici.
Al doilea drum
Ei, ieri m-am urcat prima oara in noua noastra masina. In dreapta - varul meu, foarte indragostit de acest VW. In stanga - eu, transpirată de emoţii şi de teamă.
Aranjez scaun, oglinzi ... ups, acum realizez că de centură am uitat ... şi plec. Imi tremurau picioarele, trebuia s-o iau la dreapta şi am semnalizat stânga, că habar nu mai am nici cum se semnalizează, dar am reuşit să mă încadrez pe carosabil. Pe la vreo 20 km/h, mi se părea că merg cu racheta supersonică, deci m-am concentrat cum să pun frâna. Drum de ţară fiind, evident că pe el se jucau copii. Căutam claxonul, căci ăia mici nu păreau că au de gând să se dea la o parte.
După vreo 2 km, am ajuns la capătul drumului, care era sub formă de T. Am făcut stânga, ca apoi să dau cu spatele şi să mă întorc. Am început să dau cu spatele, luând (asta îmi aduceam aminte de la şcoală) scaunul din dreapta în braţe. Am dat eu ce-am dat, când ... BUF! Am intrat în ditamai stâlpul de iluminat de pe stânga, pe care nici nu m-am gândit să-l văd, lua-l-ar naiba. Ca să-l văd, ar fi trebuit să mă uit şi în oglinzi, dar ...
Nici nu stiu daca masina s-a oprit pt ca am pus frana, sau pt ca oricum nu aveam nici 2 km/h. Cert este ca am zgariat-o. Am I good, or what?
Aranjez scaun, oglinzi ... ups, acum realizez că de centură am uitat ... şi plec. Imi tremurau picioarele, trebuia s-o iau la dreapta şi am semnalizat stânga, că habar nu mai am nici cum se semnalizează, dar am reuşit să mă încadrez pe carosabil. Pe la vreo 20 km/h, mi se părea că merg cu racheta supersonică, deci m-am concentrat cum să pun frâna. Drum de ţară fiind, evident că pe el se jucau copii. Căutam claxonul, căci ăia mici nu păreau că au de gând să se dea la o parte.
După vreo 2 km, am ajuns la capătul drumului, care era sub formă de T. Am făcut stânga, ca apoi să dau cu spatele şi să mă întorc. Am început să dau cu spatele, luând (asta îmi aduceam aminte de la şcoală) scaunul din dreapta în braţe. Am dat eu ce-am dat, când ... BUF! Am intrat în ditamai stâlpul de iluminat de pe stânga, pe care nici nu m-am gândit să-l văd, lua-l-ar naiba. Ca să-l văd, ar fi trebuit să mă uit şi în oglinzi, dar ...
Nici nu stiu daca masina s-a oprit pt ca am pus frana, sau pt ca oricum nu aveam nici 2 km/h. Cert este ca am zgariat-o. Am I good, or what?
Ce să fie?
Ce să fie? Compliment sau tragedie?
Discuţii azi la birou despre ce să ne luăm de mâncare. Eu comand o pâine întreagă, că îmi trebuia cel puţin o jumătate, nu o treime cât mi se oferea dacă luam o pâine împreună cu fetele. Una din ele se miră cu voce tare că mănânc atâta pâine. Colegul cred că se scapă: "Da, lasă, e adevărat că pâinea prosteşte, dar la tine e loc."
Mbine.
Discuţii azi la birou despre ce să ne luăm de mâncare. Eu comand o pâine întreagă, că îmi trebuia cel puţin o jumătate, nu o treime cât mi se oferea dacă luam o pâine împreună cu fetele. Una din ele se miră cu voce tare că mănânc atâta pâine. Colegul cred că se scapă: "Da, lasă, e adevărat că pâinea prosteşte, dar la tine e loc."
Mbine.
Când o să mă fac eu mare
adică atunci când mă voi muta, după ce îmi voi instala toată aparatura şi după ce tot acest coşmar îşi va trăi ultimele clipe, sau poate chiar va înceta, voi pune la maxim melodia asta şi mă voi zbânţui ca papuaşii, sau ca indigenii, sau ca orice neam despre care noi zicem că nu sunt încă civilizaţi. Aşa zicem? Nu mai ştiu, dar au ei nişte dansuri rituale pe care am de gând să le imit cu mai mult sau mai puţin talent, dar cu multă determinare:
https://youtu.be/067YF8KHdTM
Iată şi versurile, grozav de potrivite:
The only thing I ever wanted, the only thing I ever needed
is my own way - I gotta have it all
I don't want your opinion, I don't need your ideas
stay the fuck out of my face, stay away from me
I am my god - I do as I please
just wipe your own ass and - shut your mouth
I had enough and you're going down - shut your mouth
what comes around you know goes around
my mind is playing tricks on me
I am not as stable as I used to be
pushed and shoved, you know you're going too far
I will not break my back for you no more, I am gonna go my
way
I am gonna take control
time to wake up and dig myself out of this hell
just wipe your own ass and - shut your mouth
I had enough and you're going down - shut your mouth
what comes around you know goes around - shut your mouth
you're getting what your ego deserves - shut your mouth
what comes around you know goes around - shut your mouth
shut your mouth
I had enough and you're going down - shut your mouth
what comes around you know goes around
shut your mouth
shut your mouth
shut your mouth
https://youtu.be/067YF8KHdTM
Iată şi versurile, grozav de potrivite:
The only thing I ever wanted, the only thing I ever needed
is my own way - I gotta have it all
I don't want your opinion, I don't need your ideas
stay the fuck out of my face, stay away from me
I am my god - I do as I please
just wipe your own ass and - shut your mouth
I had enough and you're going down - shut your mouth
what comes around you know goes around
my mind is playing tricks on me
I am not as stable as I used to be
pushed and shoved, you know you're going too far
I will not break my back for you no more, I am gonna go my
way
I am gonna take control
time to wake up and dig myself out of this hell
just wipe your own ass and - shut your mouth
I had enough and you're going down - shut your mouth
what comes around you know goes around - shut your mouth
you're getting what your ego deserves - shut your mouth
what comes around you know goes around - shut your mouth
shut your mouth
I had enough and you're going down - shut your mouth
what comes around you know goes around
shut your mouth
shut your mouth
shut your mouth
Ca şi când ...
... nu ar fi fost de ajuns, azi am aflat de un prieten.
Vă rog din tot sufletul meu, cei care puteţi, daţi o mână de ajutor.
Totul se află scris aici: http://niculae-ionescu.blogspot.com/
Vă rog din tot sufletul meu, cei care puteţi, daţi o mână de ajutor.
Totul se află scris aici: http://niculae-ionescu.blogspot.com/
..
Sunt ... într-un fel. Constat că la Urgenţe eşti tratat mai bine dacă n-ai pile. Incerc să-mi recapăt răutatea, că altfel mă calcă ăia în picioare. Cum şi de ce am devenit atât de bleagă şi de plină de bun simţ, nu ştiu şi nu înţeleg. Cert este că nu mai pot gândi nimic, dar absolut nimic rău pentru nimeni şi nu pot să fac nimic cu ton ridicat, chiar dacă e dreptul meu. Cârpă.
Dependenţa
Aseară, pe la 19:00, am fost lăsaţi în beznă. Buf! Câteva blocuri am rămas fără curent. Câteva, pe dreapta, aveau curent, dar nu aveau televiziune, că rămăsese şi RDS fără electricitate.
Am stat eu ce am stat, aşteptând să se remedieze defecţiunea, dar după câteva zeci de minute nu se întâmplase nimic.
Pe la 8, mi-am pus serios întrebarea ce să fac în continuare. Să mă culc de la ora aia? Cam devreme. La lumina lumânării mi se părea romantic, calm şi liniştit totul, dar m-am întrebat (că n-aveam ce altceva să fac) ce am face dacă dintr-o dată s-ar decide la nivel mondial, sau măcar naţional, să ni se întrerupă furnizarea de utilităţi. Mulţi cred că am muri, dacă nu de foame, boli (generate de lipsa de igienă) sau depresii, atunci de mâna altora, care ar încerca să supravieţuiască aplicând legea junglei.
Am ajuns, în încercarea de a ne face viaţa mai uşoară, total dependenţi de nişte lucruri aparent banale : electricitate, apă, gaze. Fără astea, am fi morţi. Ce rost mai au războaiele în cazul ăsta, când dintr-un simplu buton poţi să instaurezi haosul peste o întreagă naţiune?
Despre viaţă şi ce vrea ea de la noi
Carmen a publicat pe blogul ei un text al lui Pleşu. L-am citit, am ridicat din sprânceană, am închis. Acum câteva momente, după ce mi-am fumat ţigara de ajungere acasă, m-am trezit uşor meditativă şi deprimată. Săpând în interior, îl găsesc pe domnu' Pleşu rânjindu-mi sadic şi dispreţuitor din textul dumnealui, aşa că mă simt oarecum obligată să îmi pun piticii în ordine aici, că au tendinţa de a se speria de domnul menţionat anterior şi de a o lua razna.
Aşadar, ce ne spune domnul P, doct aşa? Că meditaţia despre viaţă e bună ea de felul ei, după o presupusă mahmureală de sărbători, când ai nişte calităţi fizice şi spirituale deosebite. Fiind alimentat corespunzător şi riscul depresiei din motive organice neexistând, e momentul oportun să-ţi pui marile întrebări. Aaaa, buuun, ce dacă n-a găsit nimeni răspunsul la ele până acum, ce dacă filosofii îşi construiesc teorii întregi bazate pe tentative de a răspunde la ale, nu-i nici un fel de problemă! Domnul Pleşu a găsit soluţia!
E adevărat că nici el nu se crede şi că textul ăsta l-a scris, în opinia mea, doar ca să se descarce de apăsarea aceea existenţialistă, de care ştie prea bine că n-are cum să scape în viaţa asta, însă face greşala de a "crea" nişte tipare. Lista, pe lângă faptul că nu e exhaustivă, nu are nici elemente bine delimitate. Schiţează dumnealui acolo nişte caracteristici cvasidefinitorii, le combină în fraze cu un ton mai mult peiorativ, iar la final dă cu oiştea-n gard: "Dacă stau să mă gîndesc bine, mai sînt încă sute de tipuri şi de combinaţii de tipuri. În fond, tot atîtea cîţi oameni există pe lume." Cu alte cuvinte, ia să mă mai opresc eu, că în timp ce scriam, mi-am dat seama că m-am apucat de ceva ce nu pot să termin.
Să-l las, însă, pe domnul Pleşu cu problemele lui şi să încerc să scap şi eu, la rându-mi, de depresia asta ce-mi dă târcoale şi pe care el a zgândărit-o.
Carevasăzică, spun apăsat următorul lucru, atât de apăsat încât să-mi intre bine în cap: este o tâmpenie majoră să te întrebi care e rostul tău pe pământ, care e menirea ta, pentru ce trăieşti şi ce faci pentru asta. N-o să afli niciodată răspunsurile.
Trăiesc pentru că m-am născut. Trăiesc aşa cum am fost educată, învăţată. Acumulez ce şi cât pot, încerc să dau şi altora din ce am, mă străduiesc să nu fac rău nimănui, fac eforturi de a-mi face fel şi fel de datorii, care obşteşti, care familiale, am reuşit să îmi mulţumesc părinţii, am reuşit să las ceva în urma mea, am decis că astea nu sunt vremuri în care să aduci pe lume un copil, cât de curând voi sădi şi un pom şi cam atât.
Că nu am o carieră răsunătoare, eventual publică? Că nu apar la TV, că nu am vreun post de conducere prin vreun minister, că nu am avere? Că nu sunt angrenată în ceva măreţ? Că nu îi fac pe toţi din jur să amuţească în faţa inteligenţei de care dau dovadă? Cine are vreun drept să-mi ceară aşa ceva?
Dacă e să regret ceva în viaţă, e că vremurile în care am trăit şi trăiesc mi-au subminat încrederea în primul rând în mine, apoi în muuuulţi, mulţi oameni. Din cauza asta am devenit oarecum sălbatică şi antisocială şi asta mă face să nu mai apuc să ajung vreodată ca tata. Din păcate, tata n-a ştiut în timpul vieţii cât de iubit şi de respectat era, aşa că am rămas noi după el să constatăm şi eu să realizez că nu-i calc pe urme. Poate că nu e chiar atât de grav, însă şi cu siguranţă nu e un motiv de depresie, aşa că ia, hai, pitiiiiici! A-li-ni-e-rea! La stââângaaaaaa! Inainte! Marş!
Aşadar, ce ne spune domnul P, doct aşa? Că meditaţia despre viaţă e bună ea de felul ei, după o presupusă mahmureală de sărbători, când ai nişte calităţi fizice şi spirituale deosebite. Fiind alimentat corespunzător şi riscul depresiei din motive organice neexistând, e momentul oportun să-ţi pui marile întrebări. Aaaa, buuun, ce dacă n-a găsit nimeni răspunsul la ele până acum, ce dacă filosofii îşi construiesc teorii întregi bazate pe tentative de a răspunde la ale, nu-i nici un fel de problemă! Domnul Pleşu a găsit soluţia!
E adevărat că nici el nu se crede şi că textul ăsta l-a scris, în opinia mea, doar ca să se descarce de apăsarea aceea existenţialistă, de care ştie prea bine că n-are cum să scape în viaţa asta, însă face greşala de a "crea" nişte tipare. Lista, pe lângă faptul că nu e exhaustivă, nu are nici elemente bine delimitate. Schiţează dumnealui acolo nişte caracteristici cvasidefinitorii, le combină în fraze cu un ton mai mult peiorativ, iar la final dă cu oiştea-n gard: "Dacă stau să mă gîndesc bine, mai sînt încă sute de tipuri şi de combinaţii de tipuri. În fond, tot atîtea cîţi oameni există pe lume." Cu alte cuvinte, ia să mă mai opresc eu, că în timp ce scriam, mi-am dat seama că m-am apucat de ceva ce nu pot să termin.
Să-l las, însă, pe domnul Pleşu cu problemele lui şi să încerc să scap şi eu, la rându-mi, de depresia asta ce-mi dă târcoale şi pe care el a zgândărit-o.
Carevasăzică, spun apăsat următorul lucru, atât de apăsat încât să-mi intre bine în cap: este o tâmpenie majoră să te întrebi care e rostul tău pe pământ, care e menirea ta, pentru ce trăieşti şi ce faci pentru asta. N-o să afli niciodată răspunsurile.
Trăiesc pentru că m-am născut. Trăiesc aşa cum am fost educată, învăţată. Acumulez ce şi cât pot, încerc să dau şi altora din ce am, mă străduiesc să nu fac rău nimănui, fac eforturi de a-mi face fel şi fel de datorii, care obşteşti, care familiale, am reuşit să îmi mulţumesc părinţii, am reuşit să las ceva în urma mea, am decis că astea nu sunt vremuri în care să aduci pe lume un copil, cât de curând voi sădi şi un pom şi cam atât.
Că nu am o carieră răsunătoare, eventual publică? Că nu apar la TV, că nu am vreun post de conducere prin vreun minister, că nu am avere? Că nu sunt angrenată în ceva măreţ? Că nu îi fac pe toţi din jur să amuţească în faţa inteligenţei de care dau dovadă? Cine are vreun drept să-mi ceară aşa ceva?
Dacă e să regret ceva în viaţă, e că vremurile în care am trăit şi trăiesc mi-au subminat încrederea în primul rând în mine, apoi în muuuulţi, mulţi oameni. Din cauza asta am devenit oarecum sălbatică şi antisocială şi asta mă face să nu mai apuc să ajung vreodată ca tata. Din păcate, tata n-a ştiut în timpul vieţii cât de iubit şi de respectat era, aşa că am rămas noi după el să constatăm şi eu să realizez că nu-i calc pe urme. Poate că nu e chiar atât de grav, însă şi cu siguranţă nu e un motiv de depresie, aşa că ia, hai, pitiiiiici! A-li-ni-e-rea! La stââângaaaaaa! Inainte! Marş!
Primul drum
Ieri am urcat pentru prima oară la volanul unei maşini fără instructor în dreapta, cu pedalele aferente.
Dacă ar fi fost orice maşină, mai era cum mai era, dar a fost dubiţa lui Cristi şi recunosc cinstit că mi-a cam fost teamă. M-am urcat la volan undeva pe şoseaua de centură, am luat-o prin Tunari şi am coborât de la volan când a trebuit să intrăm pe DN1. Nu pot identifica pe hartă drumul.
Azi dimineaţă am plecat de la Adâncata şi am condus până la Snagov. Iupiiiiiiiiiiiiii!!
Dacă ar fi fost orice maşină, mai era cum mai era, dar a fost dubiţa lui Cristi şi recunosc cinstit că mi-a cam fost teamă. M-am urcat la volan undeva pe şoseaua de centură, am luat-o prin Tunari şi am coborât de la volan când a trebuit să intrăm pe DN1. Nu pot identifica pe hartă drumul.
Azi dimineaţă am plecat de la Adâncata şi am condus până la Snagov. Iupiiiiiiiiiiiiii!!
Traseul ăsta mi-a fost mai uşor să-l găsesc pe hartă, aşa că-l pun aici, că e totuşi ceva ce n-am crezut că voi putea face.
Gripa porcina
Am primit pe mail ceea ce urmează. Deşi nu ştiu cât este de adevărată, mi se pare de bun simţ şi cred că ar putea ajuta în luarea hotărârii în ceea ce priveşte vaccinarea:
"Isterie artificiala: Toni Tecuceanu nu a murit din cauza virusului AH1N1. Afacerea suspecta cu vaccinuri este anchetata de parlamentarii Consiliului Europei
Oana Ionita, colega lui Toni Tecuceanu, nu pare foarte convinsa ca informatiile despre virusul AH1N1 sunt foarte corecte. “Bebelusa” se intreaba, indreptatita, cum de ea nu a luat boala, desi a petrecut cu Toni opt ore numai in masina si a si mancat din mancarea lui. Medicii au spus ca avea virusul cu opt zile inainte de internare. Mi-e greu sa cred ca eu nu am nimic. E vorba de o pandemie, nu? Nu cred ca trebuie sa cream stiri senzationale despre Toni ca sa vindem mai mult informatia sau acest vaccin, care, cu siguranta, are si efecte secundare. Romanii nu stiu ce sa creada, ajung sa creada ce spune orice ziarist, televiziune de nisa sau stire senzationala. Traim intr-o tara in care puterea de manipulare este mare. Toni era racit de 3 saptamani, a venit cu noi la munte pe piciore, tusea si avea putina febra. Chiar daca am insistat sa se trateze, raspunde ca o sa se faca bine si nu are nimic. Nu s-a tratat, nu a stat nici o zi acasa sa se ingrijeasca. A fost cu noi, echipa in tot acest timp, la filmari, la masa, in masina sau in casa. Cum se face ca pandemia asta este atat de grava, nu a afectat pe nimeni din echipa, familie si prieteni. Repet nu a fost diagnosticat cu gripa AH1N1 nimeni dintre noi. Din punctul meu de vedere ar fi doua concluzii care trebuiesc trase: 1. Toni nu avea gripa porcina, ci s-a dorit utilizarea unei persoane publice pentru a face oamenii sa se vaccineze. 2. Daca avea gripa, (aici apar intrebarile) de ce noi suntem perfect sanatosi, familia, colegii, prietenii? Este posibil ca Toni sa se infecteze in timpul internarii? Este posibil sa fie avut o bacterie care a actionat doar in cazul lui pentru ca asa cum imi povestea si matusa lui, avea probleme cu plamanii de cand era mic.
Parlamentari din Consiliul Europei solicita crearea unei comisii de ancheta, pentru a evalua “amenintarea unor false pandemii pentru sanatate“, un subiect despre care ei urmeaza sa dezbata la sfarsitul lunii ianuarie la Strasbourg, a declarat joi unul dintre ei, Wolfgang Wodarg. Wodarg este un epidemiologist foarte critic la adresa tratamentului impotriva virusului A/H1N1, care, potrivit lui, a fost calificat in mod fals drept pandemie, “sub presiunea laboratoarelor”. Acest parlamentar socialist german vrea ca organizatia Consiliului Europei sa ceara membrilor sai “anchete privind consecintele declansarii pandemiei si abordarea acesteia la nivelurile national si european”. Va fi vorba de asemenea despre a afla cum si pe ce baze stiintifice Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) a decretat ca este vorba despre o pandemie, “cu scopul prevenirii altor alerte false”. Adunarea parlamentara (APCE), reunita in sesiune in perioada 25-29 ianuarie, urmeaza sa includa tema pandemiei in programul sesiunii sale. Comisia sa “Social si sanatate” a mai invitat in aceeasi saptamana Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) si laboratoare farmaceutice la o dezbatere cu usile inchise, a precizat el. Wodarg pretinde ca firmele farmaceutice “au influentat oamenii de stiinta si autoritatile de sanatate publica, pentru ca acestia sa alerteze Guvernele in legatura cu o pandemie”. Intr-un text cosemnat de parlamentari din zece tari, el afirma ca laboratoarele “au incitat la risipirea de resurse destinate ingrijirilor medicale, in favoarea strategiilor de vaccinare ineficiente”. “Ele expun inutil milioane de persoane sanatoase riscului de efecte secundare necunoscute ale unor vaccinuri care nu au fost testate suficient”, adauga el. Aceasta acuzatie impotriva laboratoarelor, care nu ii angajeaza in acest stadiu decat pe semnatari, ar urma sa fie supusa la sfarsitul dezbaterii unui vot al APCE. "
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
