Nişte ganduri

Uneori avem tristeţi Tristeţile pe care le avem uneori sunt aşa, de bon ton. Dacă nu exagerează, pot fi transformate în metafore şi se naşte de aici un gând, o poezie, o carte. Cred, nu ştiu de ce dar aşa cred, că cele mai multe poezii au fost scrise în perioade în care tristeţile veniseră în vizită la autor.
Ca orice musafir, ele stau o vreme, schimbă câteva impresii cu gazda, îi mănâncă din suflet şi când consideră ele că e vremea, pleacă.
Ca pe orice musafir, la început nici nu le simţi, aproape că îţi face plăcere această nouă stare de fapt. Apare contemplarea, iată ce stare interesantă, sufăr! Schimbul de impresii generează, de cele mai multe ori, întrebări, multe întrebări, avalanşă de întrebări. De ce sufăr? De ce mi se întâmplă mie asta? De ce a trebuit să fie aşa? Oare ce-ar fi fost dacă ...?
Intrebările încep să-şi caute răspunsuri. Te trezeşti că eşti ocuupat până peste cap cu acest musafir, îţi solicită toată energia, resursele şi răbdarea. Cauţi soluţii. Incepi să intri în panică atunci când nu le găseşti. Oboseşti. Iţi iei un răgaz şi încerci să te aduni. Scrii. E bine că scrii. Până la urmă, musafirul te va vedea prea ocupat şi va pleca. In urma lui rămâne scrierea.
Alteori, tristeţile sunt ca fonciirea lui Preda. Iţi intră în bătătură fără să ceară voie, fără să bată la poartă. Intră, strigă la tine, te ameninţă, îţi cer tot, îţi iau tot. Până să te dumireşti tu, ai rămas fără nimic. Gol. Vid. Nici măcar  nu ai ştiut că ai avut atât cât ţi-a fost luat.
Dacă nu mai poţi transforma durerea în metaforă, cere ajutorul  strigă după ajutor.