Cat mai e până când?

Aveam o viaţă. Când o trăiam, îi găseam defecte ici, colo, dar în principiu n-o consideram nici bună, nici rea.
Pe 31 ianuarie s-a schimbat brutal. S-a transformat într-un fel de cursă pe o pistă pe care am nimerit fără să vreau, dar de pe care nu mai pot să ies. Eu alerg ce alerg, reuşesc să intru într-un oarecare ritm "de croazieră", dar când să zic hop, mai apare ceva nou. Uneori am senzaţia că e cineva, undeva, care mă pândeşte. Cum mă vede că-mi trag un pic sufletul, cum îmi mai dă o temă.
Acuma, dacă ar fi "o încercare de la Dumnezeu", aş accepta-o fără să crâcnesc, deşi nu prea înţeleg care i-ar fi scopul, însă am mari îndoieli că Dumnezeu ar fi în stare de asemenea treburi. Mai degrabă aş zice că de la el îmi vine puterea de a rezista. Nu pot decât să mă rog să nu mă lase baltă. Nu mă plâng că-i greu, că sunt sigură că sunt lucruri mult mai grave pe lume, care li se întâmplă unor oameni de care ştiu şi ştim, dar nu pot să nu mă mir ce an prost este ăsta.
Când s-a încheiat anul trecut, am zis că gata, anul ăsta poate că va fi mai bun. Ei bine, nu. Greşit. Este mai rău, mult mai rău. Nu mă pot gândi decât că poate ar trebui ca noi să fim mai buni, ca lucrurile să se îndrepte cât de cât. Dacă o să aflu şi cum pot să fac asta, o să scriu aici.