Aşa, de dichis

N-am mai scris de mult, nimic, pe nicăieri. Am alte preocupări acum, dar cauza nu e asta, ci faptul că preocupările actuale nu-mi mai lasă timp pentru mine, pentru scris, pentru melancolii blegoase sau mirări puerile.

De când cu casa, sap prin gradină, plivesc, însămânţez. Zi de zi caut să văd dacă a ieşit ceva. Seminţele de le-am pus prin aprilie, pe la început, abia acum au mijit, numai bine cât să le calce Max. Da, calcă tot şi distruge toată munca mea, pe lângă nervii mei şi aşa zdruncinaţi.

Nu mă pot ataşa de câine, nu pot să mă declar mulţumită că îl am, nu pot să îl văd drăguţ, simpatic, frumuşel ... nimic. Mi se pare o nouă pain in the ass şi atât. Ieri a asistat la prima furtună din viaţa lui (e născut pe 20 septembrie), cred. A fost pur şi simplu INNEBUNIT. A lătrat încontinuu ca un turbat, era agitat, alerga de colo colo prin lucerna care era şi ea frumoasă şi verde odată, mi-a stropit rufele puse la uscat când s-a scuturat de ploaia din blană ...

Am încercat să-l calmez, să vorbesc cu el şi să-i explic (cei care au câine mi-au spus să vorbesc cu el mult, aşa că iată-mă explicându-i unui căţel ce e aia o furtună, un tunet, un fulger ...), dar n-am avut spor. Am cedat eu şi probabil şi toţi vecinii care nu cred că s-au mai putut culca la ora lor obişnuită.

De ce l-am luat? Nu l-am luat eu. No comment.

Vineri ne-am mutat sediul din Cotroceni, în Băneasa. Este mai aproape de noua mea casă. Drumul ar fi şi simplu de făcut cu maşina, dacă mie nu mi-ar fi pierit complet curajul de a conduce. Nu m-am mai urcat la volan de vreo două săptămâni şi nici nu cred că o să mă mai pot urca. Sunt o vacă, ştiu, dar am ajuns oarecum la limita puterilor. Pur şi simplu îmi tremură genunchii numai când mă gândesc să mă mai urc la volan. De ce? Pentru că am încercat într-o zi să conduc de pe Barbu Văcărescu până acasă, la Snagov. Am reuşit, dar era să intru în unul pentru că, cu ochii prin oglinzi ca să-l ocolesc pe un bou care se băgase cu japca din dreapta, n-am văzut că ăla din faţă frânase brusc. Soarele îi bătea în stopuri, eu stopurile le văd şi nu prea, pentru că mi s-a spus să privesc în zare, nu la curul ăluia din faţă, aşa că am dedus că nu am reflexele corecte şi acum îmi e frică să mă mai urc la volan. Oare se va termina viaţa mea dacă nu voi conduce niciodată?

Uneori aş vrea ca lucrurile bune sau normale să mi se întâmple fără ca eu să trebuiască să depun eforturi colosale pentru asta. Maybe in another life.