De la bloc

Dacă ai neşansa să ai minim un vecin nebun, ai pus-o. Eu am doi şi am avut trei, unul s-a dus la cele sfinte. Din ăştia doi, unul stă sub mine. Azi a avut o nouă criză şi i s-a căşunat pe ţeava de la calorifer. Pe ţevi, de fapt, că bătea în toate cu o ură, de ziceai că acu' acu' le omoară. De fapt, mult nici nu mai avea, că şi caloriferele mele ajunseseră să vibreze.

Ce faci în aceste condiţii? Ei, ce faci? E o întrebare cât se poate de serioasă şi aş fi vrut să-i aflu soluţia. In schimb, am aflat că soluţia nu există.

Mai întâi m-am dus la el la uşă. M-a văzut pe vizor şi m-a înjurat. Am plecat. Mă uitam la un film şi din când în când mai făceam câte un pre-pre infarct, când îl apuca iar bătutul. Până la urmă am sunat la 112. Stiam că sun degeaba, data trecută când i-am mai chemat n-au făcut decât să-i dea amendă. De data asta le-am expus şi doleanţele, anume să vină şi cu un cadru medical care să-l liniştească cumva. Absurdă dorinţă, normal, dar a venit un echipaj, totuşi. Băieţi drăguţi, ne-am conversat, ne-au compătimit, dar nu ne-au putut ajuta pentru că el nu le-a deschis uşa. Stiam că aşa va fi. Cu toate astea, mi s-a părut absurd să stau la mine în casă cu vacarmul în cap fără să fac nimic. Am încercat, poliţiştii m-au înţeles, mi-au luat datele şi au plecat. Au zis să mai sun dacă mai am nevoie. Stiam cu toţii la fel de bine că n-o să mai sun.

Deocamdată nu mai bate, dar dacă repetă faza de data trecută, voi avea o noapte albă.
Noapte bună vouă.

Si special pentru Nane:

Post cu poze ...

... că n-am mai pus de mult o fotografie. Azi (şi probabil că de multe ori de acum înainte) este Pinţa:

Zilele

M-am gândit de ce poartă zilele săptămânii nume: ca să le deosebim între ele, altfel le-am pierde şirul, căci sunt toate la fel :)
Cinci zile din şapte le-aş confunda sigur, pentru că mă trezesc la aceeaşi oră, fumez aceleaşi ţigări, mă duc în acelaşi loc pe acelaşi traseu, cu aceeaşi maşină, întâlnesc aceiaşi colegi, mă aşez la acelaşi birou, calculatorul e tot cel de ieri, navighez cam pe aceleaşi site-uri, plec zilnic de la birou cu acelaşi troleu, ajung de fiecare dată tot acasă, cam la aceeaşi oră, găsesc acasă aceeaşi pisică şi aşa mai departe.
Cum să nu confund lunea cu joia sau miercurea cu vinerea? Bine, cu vinerea nu, că am program scurt :))
Cine a inventat serviciul a fost un mare bou.

Despre je, moa, me, mine

Că e blogul meu şi pot să vorbesc despre mine cât vreau. Am avut o revelaţie: mi se întâmplă ceva ce nu ştiu să ţin sub control, adică am început să nu mai am răbdare şi interes pentru nici un subiect de discuţie. Face excepţie doar subiectul "animale".

In birou se discută politică, am învăţat să nu mai aud. La fumoar se discută fel şi fel, dar nimic interesant sau care să merite atenţie. Acasă mai apare câte un subiect demn de interes, dar îl epuizăm repede, că ne cunoaştem prea bine şi gândim la fel. Când merg prin vizite, gazdele au de vorbit despre ele. Foarte rar mă interesează în detaliu. Cu mama mai dezbat una şi alta, dar nu mă preocupă atât subiectele, cât faptul în sine, de a vorbi cu mama, indiferent despre ce. Cu sora mea nici n-am senzaţia că discutăm pe vreo temă, cu ea comunic şi foarte adesea nu numai verbal, parcă avem şi alte canale şi moduri de a ne (sub)înţelege. Cu prietenele, la telefon, ne punem la curent cu ce-am mai făcut, iar la sfârşit rămân cu o singură idee, "îi e bine, ok/îi e rău, hai s-o ajut".

Mă sălbăticesc şi nu ştiu dacă e vina mea, dacă pot să acţionez în vreun sens, dacă e un rezultat, dacă ... sau dacă. Poate că doar îmbătrânesc şi mi se accentuează nişte trăsături. Mai văd eu. Gata, m-am plictisit de subiect.

Copiii!

Am început să dezvolt sindromul conflictului dintre generaţii imediat după '89, când deja nu-i mai înţelegeam pe cei cu 5 ani mai mici. Pe măsură ce-a trecut timpul, dificultăţile de înţelegere s-au adâncit cât groapa a' mai adâncă de pe pământ, până când am renunţat la a-mi mai pune întrebări despre ce/cum/de ce/dacă gândesc puştii aşa cum gândesc. Poate că şi eu am îmbătrânit, dar nici ei nu mai sunt aşa cum am citit şi învăţat eu că trebuie să fie un copil.

Toate astea avându-le eu în cap la mine pe post de idei preconcepute, poate, vă daţi seama că am rămas cu gura căscată într-o zi, când un copilaş ... dar s-o luăm metodic.
Mă întorceam acasă cu troleibuzul. Pe două scaune stăteau doi copii, o fetiţă şi un băieţel. Veneau de la şcoală, puteau fi fraţi şi erau însoţiţi de bunica. Bunica stătea pe scaunele din faţa lor. Făceau conversaţie şi vorbeau destul de tare, dar nu deranjant. Atenţia mi-a fost atrasă de băieţel (care cred că era maxim într-a treia), căci îl interesau foarte multe treburi. Ii punea bunicii tot felul de întrebări, cu un aer foarte doct, aşa. Avea şi ochelari cu dioptrii cam mari, dar mi-a plăcut de el pentru că nu era absolut deloc obraznic. Din când în când o mai provoca şi pe sora lui la câte o discuţie, dar ea, mai mică fiind, nu prea ştia să-i dea replici, aşa că tot el o completa, plin de înţelegere.

La un moment dat, oarecum plictisit de partenerele de dialog care nu păreau să se ridice la înălţimea aşteptărilor lui, puştiul începe să-şi desfacă un fermoar de la un buzunar al gecii. Nu prea reuşea, se căznea, aşa că eram tare curioasă ce vrea să scoată de acolo. Când în sfârşit a reuşit, a scos tacticos şi cu multă grijă nişte hârtii împăturite în două. Le-a desfăcut, apoi a mai căutat ceva în acelaşi buzunărel. Era un creion cu gumă la capăt. Hârtiile acelea erau pătrate de sudoku decupate din ziare! Si-a pus ghiozdanul ... pardon, rucsăcelul sub hârtii şi s-a cufundat în tăcere, punând când şi când câte o cifră.

Mai există speranţă! :)

Oameni?

Eram prin clasa a V-a când tata a venit acasă cu o mască de gaze de la gărzile patriotice. Când am văzut-o, toate coşmarurile mele au prins chip şi viaţă. Am fost convinsă că a început războiul. Le-a luat alor mei mai mult de o jumătate de zi să mă liniştească şi să mă convingă că nu începuse nici un război. N-o să uit niciodată cum m-am simţit atunci, câtă panică şi spaimă aveam în suflet, câtă disperare şi cât defetism şi mai ales câtă durere, gândindu-mă în permanenţă că nu aveam cum să scăpăm cu bine dintr-un război.

Războiul e ceva (că nu-i nici lucru, nici fiinţă ... ştiţi voi) ce n-am înţeles şi n-o să înţeleg niciodată. De ce s-ar apuca unii oameni să întreprindă ceva atât de cumplit şi de dăunător altor oameni? Pentru bogăţii, teritorii, bani, putere şi alte asemenea, o să-mi spuneţi. Stiu asta, dar.

Zilele trecute văzusem pe un Discovery un reportaj despre cum ar arăta Pământul dacă noi, oamenii, nu am mai fi. Abia cam la 200 de ani de la extincţia noastră natura s-ar reechilibra, speciile care acum sunt pe cale de dispariţie şi-ar reveni, cele care acum au exemplare slab dezvoltate ar ajunge la adevărata lor dimensiune, s-ar crea noi specii, noi teritorii pe care viaţa să le populeze. Cel mai tare m-a impresionat când au explicat ce se întâmplă cu balenele. După ce că au fost vânate masiv pentru grăsimea lor, acum ele nici nu se pot perpetua cum trebuie, pentru că zgomotul de la motoarele navelor le perturbă şi nu-şi pot transmite cântecul lor de împerechere.

Am văzut şi un film, " The Day the Earth Stood Still". Extratereştrii ne studiau de multă vreme şi au ajuns la concluzia că suntem o specie distructivă incorigibilă, aşa că au venit să ne elimine de pe faţa pământului, ca să-l salveze. S-au răzgândit în ultimul moment, când au văzut că avem ceva diferit faţă de ei şi pentru care merita să ne mai dea o şansă de a ne schimba (schimbare pe care oamenii cu care au stat de vorbă pretindeau că nu o putem face decât dacă suntem pe marginea prăpastiei). In film, acel ceva cred că erau sentimentele, iubirea, grija faţă de alţi oameni, sensibilitatea! Ironic.

După tot acest preambul, cam lung, ajung la întrebările care mă tot macină de ceva timp: au războaiele un rost, un rol practic? Sunt ele strict necesare pentru vreun echilibru al speciei? Este nevoie de ele ca oamenii (militari sau civili, tot oameni sunt) să moară şi să se menţină astfel un anume efectiv ?

Si dacă răspunsul ar fi "da", ar fi tot aiurea. S-ar pune alte probleme, de etică, de moralitate, de religie etc.
Dacă răspunsul este "nu", atunci de ce nu se poartă războaiele astea pe computere? De ce nu se fac programe în care, dacă ţara X vrea s-o atace pe ţara Y, s-o provoace informatic şi să se joace acolo de-a războiul până n-or mai putea? Convenţii mondiale, ca la olimpiade, în care învinsul să accepte fără crâcnire victoria celorlalţi, cu toate consecinţele ei în plan real, dar fără victime omeneşti ...

Ei, toate astea nu se vor putea face niciodată, tocmai pentru că suntem oameni şi omul este cea mai distructivă fiinţă de pe Pământ, care nu poate fi ţinută în limite decât prin manipularea fricii.

Schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor ...

... sau ce beneficii ne mai aduce democraţia.

Din 4 în 4 ani mai apare o schimbare. Nu aduce nimic bun, dar parcă trezeşte un monstru dintr-o hibernare îndelungată. Brusc, societatea se animă. Televiziunile au subiecte pentru talk show o bucată bună de vreme. Invitaţii se plimbă de la un post la altul, de la o emisiune la alta, îşi dau cu părerea (mereu aceeaşi, indiferent de câte informaţii şi opinii noi află între timp), se ceartă, s-ar şi înjura dacă n-ar fi interzis de la CNA, cred că s-ar lua şi la bătaie. Moderatorii fac faţă cu greu rigorilor, abia mai ţin în frâu invitaţii surescitaţi. Unii sunt chiar mai duri şi mai tranşanţi decât cei ce au fost chemaţi să îşi expună ştiinţa, chiar dacă ei nu au habar de lucruri elementare (vezi cazul duduilor moderator).

Ei, asta ca asta, că dacă nu îţi place, poţi să dai pe Animal Planet. Treaba se împute când chiar în jurul tău se trezesc politicienii de cartier, de mahala, de birou, de atelier. Colegii, vecinii, vânzătoarele de la magazin, călătorii din metrou/tramvai/troleu etc. Ai zice că românul s-a născut nu poet, ci analist politic. Câtă vehemenţă pot avea când au un subiect de discuţie! Câtă pricepere în a scoate ţara asta din rahat dacă ar fi ei puşi în locul incompetenţilor care tocmai au câştigat alegerile! De câtă prostie au dat dovadă cei care au votat/au fost la vot! O ţară de genii, condusă mereu de proşti, pe care alţi proşti i-au votat. Mie îmi dă cu virgulă. Dacă tot sunt vorbăreţii ăştia aşa de deştepţi, cum se face că nici ei nu ies la iveală decât o dată la patru ani?

Tăceţi, măi, hăi hăi!!!