Copil fiind ... iată ce mâncam

Azi ne-a apucat nostalgia pe la birou şi până la urmă s-a lăsat cu plouat în gură. Am început să ne amintim ce mâncam noi direct din natură şi am descoperit că mâncam toate prostiile pământului, fără să păţim nimic. Nici nu-mi mai amintesc cine ne-a învăţat pe fiecare în parte ce era otrăvitor şi ce nu, dar presupun că vorba mergea din gură de copil în gură de copil.

Aşa am descoperit, de pildă, că eu mâncam un anume fel de măcriş, pe când colegii mei, din alte zone ale ţării, mâncau trifoi acru:

Al meu arăta aşa:

şi era bună mai ales tulpina, s-o ronţăi aşa până când ţi se făcea gura pungă.

Acolo unde am crescut eu nu creşteau porumbe, nici nu ştiu dacă am mâncat vreodată, dar îmi sunt cunoscute ca aspect şi înclin să cred că am mâncat acum, la maturitate, dar le-am zis corcoduşe:

Am mai mâncat măceşe, tot soiul de fructe de pădure, de la fragi, zmeură, mure până la merişoare şi afine, mere pădureţe, pere pădureţe, prune sălbatice, dar piesa de rezistenţă este floarea asta, de la care eu mâncam "fructul", căruia îi spuneam pâinişoară, dar despre care am aflat că avea şi pistilul comestibil:

Si în fine, un boschete care face nişte fructe mici şi roşii şi pe care nu ştiu cum îl cheamă (în engleză îl cheamă spicebush şi l-am găsit tradus "condiment bush"!), dar pe care îl mai chelesc şi azi de fructe când îl găsesc: