Cine eşti?

In urmă cu ani buni de zile am vrut să-mi schimb jobul. M-am dus la un interviu. Acolo unde lucram deja eram o şefă. Cel care îmi lua interviul era deranjat de asta, pentru că nu-mi putea oferi o poziţie similară şi nici perspectiva de a ajunge vreodată o şefă, că nu era loc. Mi-ar fi dat, în schimb, bani mai mulţi, dar nu i se părea suficient. Nu putea trece peste absurdul situaţiei, nu putea să conceapă că aş părăsi o funcţie pentru nicio funcţie never ever.
La început am crezut că-şi bate joc de mine.
- Nu am nevoie de funcţii, domnule, n-am veleităţi din astea, nu-mi doresc "imagine", "putere", "importanţa poziţiei". Eu vreau doar să fac ceva ce-mi place şi să fiu plătită pentru asta.
- Nu există oameni care să nu-şi dorească ce-aţi spus. Orice om vrea să fie important, vrea mărire şi slăvire. E în natura omului.
Ne-am despărţit în termeni amiabili. Nu mi-a dat postul.
De atunci am rămas obsedată de ce mi-a spus şi încerc să-mi dau seama dacă a avut dreptate. In privinţa mea nu a avut, căci chiar sunt genul care să se mişte cât mai puţin, minim de efort cu maxim de confort (rezultat, măi! :) ). Proslăvirea şi urcatul importanţei la cap consumă energie aiurea. Dacă nu eşti deştept, ajungi să nu mai fi atent la pericolele din jur şi cazi repede de acolo de sus şi când dai cu fundul de pământ, te loveşti rău. Dacă eşti deştept, odată cu funcţia primeşti şi o serie întreagă de belele pe cap, balast.
Cu toate astea, am constatat că cei mai mulţi oameni îşi doresc să fie, sau măcar să pară importanţi. Nu contează cum, contează doar ca alţi oameni să se uite la ei cu admiraţie pentru ce fac/spun ei. Majoritatea se dau mai deştepţi ca toţi în cel puţin un domeniu. Acolo sunt ei tari şi scot asta în evidenţă de câte ori au ocazia. Mulţi vorbesc despre ce fac ei la serviciu şi cât sunt ei de neînlocuit. Viaţa demonstrează că, oricât de cinic ar părea, nimeni nu e de neînlocuit. Dacă îşi fac treaba bine la job şi nimeni nu îi laudă pentru asta, încep să se laude singuri, dar nu direct, ci prin lamentări - cât de mult au muncit, câtă treabă li s-a dat, cât de puţin timp au avut la dispoziţie ca s-o facă, cât sunt acum de obosiţi şi de oprimaţi, dar ce treabă perfectă au făcut.
Mă lungesc prea mult cu postul ăsta şi nu mai am ce spune nou, mesajul l-am sugerat. Rămâne de văzut cine procedează corect, lăudăroşii (veleitarii) sau modeştii (aproximativ egal cu comozii)? E de judecat asta fără a ţine seama de interesele materiale ale fiecărei categorii. Psihologia sigur are o explicaţie sau un răspuns. Vreau să-l aflu de la viaţă, însă.

4 comentarii:

Mary-Joe spunea...

Chiar daca asta nu'i o mandrie, ca pot veni unii si sa spuna "pai ce sa'ti fac vere, daca atat te duce capul!", eu una nu ma vad in posturi de conducere si nu pentru ca n'as face fata dar nu'mi plac responsabilitatile, iar stresul in exces imi face rau la ten. Eu sunt un bun executant, sunt chiar angajatul model, ai zis ca vrei "ieri" actul, apai "ieri" o sa'l si ai. Iar eu, ca si tine vad, sunt un om fffffff comod. Pe mine pune'ma la un birou si zau ca nu ma mai ridic d'acolo.
La mine la serviciu am observat ca's mai apreciati aia care dau mai abitir cu stampila pe foaie. Cu cat faci zgomot mai mare si te agiti mai mult, cu atat esti mai bine vazut, ca asta'i semn ca ai de lucru.

cristina spunea...

well, durea-m-ar părul cum sunt văzută la job, câtă vreme eu ştiu că mi-am făcut datoria! "culmea" e că şefilor le suntem foarte trebuincioase noi astea care muncim, dar pentru că muncim în linişte şi nu facem tam-tam, nici nu prea ne au în vedere pe la prime. în fine, n-am de ce să mă plâng, dar nu mi se pare corect să mă laud doar pentru că îmi fac treaba bine. aiurea, în general nu prea mi se pare ok să mă laud, dar probabil că eu sunt aia defectă.

Anonim spunea...

Oamenii pe care ii judecam sunt oglinzi in care ne vedem pe noi insine. Daca nu te lauzi cum o fac unii, te lauzi in alte feluri, mai subtile si mai periculoase totodata pentru ca nu esti constient de defectul tau.

cristina spunea...

asta e un verdict la care nu prea achiesez. stiu teoria asta, dar nu s-a demonstrat stiintific si ma tem ca e pur si simplu o gaselnita a cercetatorilor englezi. pana la omul pe care il judec, imi sunt mai aproape eu. daca imi e atat de usor sa vad la cel mai indepartat ceva deranjant, cum de nu sunt in stare sa vad la mine, care sunt 24 din 24 cel mai aproape? nu prea "cumpar" asta.