Aseară am fost la concert. Iniţial am vrut să scriu un post înălţător, plin de metafore, de extazieri şi mai ales de laude. După o oră de căutat idei prin capul gol, mi-am dat seama că nu-s în stare de aşa ceva.
O să mă mărginesc la a spune cum a fost, în cel mai simplu limbaj.
Puhoi de lume. M-am aşezat pe o bancă, aşteptând să se întoarcă soţul de la locul de parcare pe care se dusese să-l caute (nu l-a găsit decât la mama dracu' - asta a fost singura chestie naşpa). Treceau pe lângă mine zeci şi zeci de fiinţe, de toate vârstele şi toate genurile - de la hipioţi apuşi până la piţis de pe care mă mir că nu cădea tencuiala când păşeau apăsat pe tocuri interminabile.
Deşi se anunţase că la 7.30 începe, a început abia pe la 8 şi ceva. Am înţeles că anul trecut a fost punctual, dar că fix pe "Dance Me ..." românii se buluceau să-şi găsească locurile pe întuneric că de, românii au probleme cu traficu' şi n-au învăţat încă să-l ia în calcul când pleacă de-acasă.
Well, apăi anul ăsta tot cu "
Dance Me to the End of Love" a început. Incă mai erau ameţiţi care se plimbau printre rânduri, fie că întârziaseră, fie că se întorceau de la cele două cozi interminabile de la suc/bere.
Greu cu aşezatul şi liniştitul şi m-a descumpănit un pic treaba, pentru că pe o astfel de minunată melodie ar fi trebuit să stăm cuminţi şi ... nu ştiu, pioşi ca la biserică, încercând să intrăm în atmosferă, că doar n-avea concertul să dureze la infinit.
Hai, uşor uşor lumea s-a liniştit şi i-a acordat atenţia cuvenită LUI. E singurul titlu (cred) pe care îl scriu cu majuscule, iar pronumele le voi scrie tot cu majuscule, pentru că nu ştiu cum altfel să mă adresez acestui monumental cântăreţ.
Ceea ce a urmat nu pot spune că mi-a depăşit aşteptările, pentru că nu aveam aşteptări. M-a trecut prin toate stările posibile, de la plictiseală până la plâns, trecând prin uimire, bucurie, fericire, extaz şi tot ce vă mai poate trece prin cap, stări pe care numai un fapt de o impecabilă calitate mi le pot provoca.
Am avut pe tot parcursul concertului o vagă strângere de inimă, pentru că acea voce venea dintr-un trup firav, pe care vârsta parcă l-a împuţinat şi l-a fragilizat.
Chiar şi EL era conştient de un viitor inevitabil final, pentru că a spus ceva de genul că nu se ştie dacă va mai trece pe la noi. Rămân cu impresia că nu va mai apuca să treacă, dar fie ca sfârşitul să-i fie ... mai bine să nu-i mai fie niciodată, că şi-aşa a sfidat timpul cu muzica lui, poate sfidează şi moartea.
Scena a fost de o simplitate perfectă, egal de elegantă şi fără nici un element care să răpească atenţia de la muzică sau să compenseze vreun neajuns. Un drapaj pe care se plimbau culori aprinse sau stinse, după cum cerea melodia.
A făcut frecvent câteva gesturi: a îngenunchiat, şi-a scos pălăria - ba în faţa publicului, ba în faţa membrilor trupei şi a ieşit ţopăind de pe scenă. Când îngenunchia, mi se părea că e un fel de gest peste măsură, căci noi ar fi trebuit să îl facem, în faţa acestei voci şi a acestui suflet care nu numai că a făcut istorie, dar a şi atins milioane de suflete. Nu reuşesc să scap de vorbele mari, dar nici nu cred că se poate vorbi altfel despre DOMNUL COHEN.
Pe la ... cine ştie cât să fi fost ceasul, concertul s-a încheiat. Publicul, care până atunci stătuse liniştit pe scaune şi aplaudase cuminte, a luat foc. L-au aplaudat cu o frenezie meritată pe DOMNUL COHEN, în picioare, ovaţionând şi acesta s-a întors. A urmat, după părerea mea, un al doilea concert, pentru că s-au mai cântat multe melodii şi ... nimeni nu s-a mai aşezat. Aşa ar fi trebuit să fie de la început, lumea ar fi trebuit să stea în picioare, pentru că dacă DUMNEALUI, la vârsta pe care o are, a reuşit nu numai să facă asta, dar să ne şi dea din fiinţa lui, aşa ar fi trebuit să facem şi noi.
Mă consider norocoasă că am reuşit, în anul 2009, să văd un artist desăvârşit, care a scos primul album înainte de a mă naşte eu.
