De ce nu? (3)

Intr-o dimineaţă, în drum spre şcoală, am trecut pe lângă ruinele construcţiei. Arsese peste noapte. Zona era împrejmuită, trebuia să trec strada pînă pe celălalt trotuar. Ici colo fuioare de fum îşi căutau drumul printre bârne innegrite şi cărămizi afumate.

N-avusesem de-a face cu moartea până atunci, aşa că singurul gând care mi-a străbătut mintea mirată a fost "şi eu unde mai fac orele de pian?". Doamna Profesoară şi Sora erau încă undeva, asta nu se putea contesta, la fel şi pianul, dar gangul, monştrii, bucătăria se duseseră.

Intr-un fel anume, nu mă înşelasem. In acel incendiu nu a murit nimeni, lucru suficient de ciudat, pentru că fusese noaptea şi avusese proporţii înfricoşă-toare, dar Clădirea, printr-un mecanism labirintic interior şi misterios, îi anunţase pe toţi la timp, aşa că reusiseră să scape.

Cele două eveice uitate de timp, la fel ca şi restul fuseseră adăpostiţi în sala de sport a liceului. Asta am aflat peste nişte ani buni, când am ştiut să pun întrebările. Mai târziu li s-a dat tuturor câte o locuinţă, asta nu mai ştiu cum, căci oraşul nu mi s-a părut niciodată a avea atâtea locuri goale. Surorile au primit acelaşi număr de încăperi, două, dar într-o casă firească, cu patru pereţi exteriori şi complet lipsită de orice mister. Orele de pian n-au mai fost de atunci decât ore de pian, în care degetele erau antrenate, ochii învăţaţi, picioarele coordonate. Nici un mister, nici o umbră, nici o spaimă ancestrală nu le-a mai gravat şi nici măcar rigla de plastic n-a mai apărut. Deveniseră ore ca toate orele, cu o profesoară care acum avea şi chip, în lumină, dat fiind că noua încăpere avea ceea ce Clădirea nu avusese niciodată - ferestre.