Construcţia aceea a fost o jumătate din centrul oraşului. Mărginea partea dreaptă a străzii principale, cum mergeai către platou, către piaţeta din mijlocul târgului. Arhitectul care o gândise, dacă existase vreodată, trebuie să fi fost un om tare nehotărât, deşi la fel de bine se poate ca aceea să fi fost moda vremii, pentru că pe partea stângă a străzii principale a rămas în picioare o construcţie de acelaşi gen. Faţa dinspre trotuar te lasă să crezi că totul e alcătuit din case aliniate frumos una în continuarea celeilalte, împărtăşind câte doi pereţi laterali, fiecare din ele având încăperea din faţă pe post de prăvălie.
Cei ce n-au trecut dincolo de tejghele ar putea crede că şi în spatele lor se păstrează aceeaşi ordine aproape firească, de cămăruţe aliniate cazon în spatele primei, din care se iese cursiv pe uşa din spate. Uşa din spate nu există.
La pianul Doamnei Profesoare se ajungea printr-un labirint. Intrarea, legată organic de restul traseului şi alcătuind un tot unitar ce mi se relevă seară de sea
ră în acea unică imagine tridimen-sională, dar ambiguă, se făcea printr-un gang. A fost singurul gang din oraş, căci altul eu nu mai ştiu să fi străbătut vreodată. Cu o structură de boltă, tavanul se sprijinea pe doi pereţi ce fuseseră odinioară zugrăviţi în crem, dar pe care timpul îi săpase până la carnea din cărămidă cenuşie. Tunelul ăsta sumbru nu ieşea niciodată la lumină; după ce-l străbăteai, ajungeai într-o curte interioară întunecată, mărginită de un pridvor pătrat pe care se înşirau intrările în alte case. Deasupra ar fi trebuit să fie cerul, dar memoria mea nu-l mai cuprinde, căci în acea curte interioară nu cred să-mi fi ridicat vreodată privirea. Ochii imi erau în permanenţă atenţi la împrejurul meu, ca nu cumva din penumbra aceea lugubră să sară vreun balaur, vreun monstru care să mă atace înainte ca eu să ajung la pian.
Odată ajunsă la uşa Doamnei Profesoare, băteam cu putere în ea. Intotdeauna venea să-mi deschidă Sora ei, care era la fel de fără vârstă, dar mult mai gârbovită şi surdă. In spatele nostru uşa din lemn masiv se închidea singură, cu zgomot şi ne lăsa într-un semiîntuneric care cu timpul îmi devenise prietenos. Eram pe un tărâm mai sigur. Străbăteam împreună, în ritmul Sorei, bucătăria cu pereţi interminabili în care singurul bec, atârnat de tavanul cosmic parcă, nu reuşea niciodată să facă lumină. La uşa dinspre salon Sora se oprea. Dădea uşor din cap şi îmi făcea semn cu mâna să intru. Nu-mi amintesc vocea ei, nu-mi amintesc să mi se fi adresat vreodată.
Doamna Profesoară stătea pe marginea unei sofale, cu o riglă de plastic în mână şi aştepta ca eu să iau loc la pian. Eu luam loc la pian şi de aici începea liniştea mea interioară. Singurul pericol în tot spaţiul acela întunecos, prăfuit, plin de partituri îngălbenite de vreme, de bulendre clădite unele peste altele şi mâncate de molii, de dulapuri negre cu uşi ce nu se mai puteau închide, de mobile mâncate de cari, era rigla de plastic.
Cei ce n-au trecut dincolo de tejghele ar putea crede că şi în spatele lor se păstrează aceeaşi ordine aproape firească, de cămăruţe aliniate cazon în spatele primei, din care se iese cursiv pe uşa din spate. Uşa din spate nu există.
La pianul Doamnei Profesoare se ajungea printr-un labirint. Intrarea, legată organic de restul traseului şi alcătuind un tot unitar ce mi se relevă seară de sea
ră în acea unică imagine tridimen-sională, dar ambiguă, se făcea printr-un gang. A fost singurul gang din oraş, căci altul eu nu mai ştiu să fi străbătut vreodată. Cu o structură de boltă, tavanul se sprijinea pe doi pereţi ce fuseseră odinioară zugrăviţi în crem, dar pe care timpul îi săpase până la carnea din cărămidă cenuşie. Tunelul ăsta sumbru nu ieşea niciodată la lumină; după ce-l străbăteai, ajungeai într-o curte interioară întunecată, mărginită de un pridvor pătrat pe care se înşirau intrările în alte case. Deasupra ar fi trebuit să fie cerul, dar memoria mea nu-l mai cuprinde, căci în acea curte interioară nu cred să-mi fi ridicat vreodată privirea. Ochii imi erau în permanenţă atenţi la împrejurul meu, ca nu cumva din penumbra aceea lugubră să sară vreun balaur, vreun monstru care să mă atace înainte ca eu să ajung la pian.Odată ajunsă la uşa Doamnei Profesoare, băteam cu putere în ea. Intotdeauna venea să-mi deschidă Sora ei, care era la fel de fără vârstă, dar mult mai gârbovită şi surdă. In spatele nostru uşa din lemn masiv se închidea singură, cu zgomot şi ne lăsa într-un semiîntuneric care cu timpul îmi devenise prietenos. Eram pe un tărâm mai sigur. Străbăteam împreună, în ritmul Sorei, bucătăria cu pereţi interminabili în care singurul bec, atârnat de tavanul cosmic parcă, nu reuşea niciodată să facă lumină. La uşa dinspre salon Sora se oprea. Dădea uşor din cap şi îmi făcea semn cu mâna să intru. Nu-mi amintesc vocea ei, nu-mi amintesc să mi se fi adresat vreodată.
Doamna Profesoară stătea pe marginea unei sofale, cu o riglă de plastic în mână şi aştepta ca eu să iau loc la pian. Eu luam loc la pian şi de aici începea liniştea mea interioară. Singurul pericol în tot spaţiul acela întunecos, prăfuit, plin de partituri îngălbenite de vreme, de bulendre clădite unele peste altele şi mâncate de molii, de dulapuri negre cu uşi ce nu se mai puteau închide, de mobile mâncate de cari, era rigla de plastic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu