De ce nu? (1)

Poate că numai în vis voi mai putea vizita vreodată acea parte a oraşului meu. M-am trezit că îmi e dor de ea, de zona aceea pe care n-am mai văzut-o de pe la 10 ani şi de atunci, seară de seară, înainte de a adormi, încerc s-o readuc din memorie.
In serile în care mă culc agitată, căutările prin sertarele minţii sunt febrile, precipitate, parcă disperate, deşi conştiente. Vizualizez veşnic aceeaşi unică imagine cu care am rămas şi de care mă agăţ în speranţa că voi putea ţese un puzzle în jurul ei, dar neliniştea de peste zi îmi zădărniceşte căutările.
Când somnul mă ia în braţe ca un bărbat tandru, peste acea imagine se aşterne seara, apoi noaptea, cu întunericul ei fără echivoc. Poate că am visat cândva partea aceea din oraş, dar nu mi-am amintit. Poate că partea aceea nici n-a existat, poate că e doar o bucăţică dintr-un eu imaginar, ideal şi ideatic, construit la vârsta la care abia învăţasem bine alfabetul.
Profesoara de pian trebuie să fi existat, însă. Si acum mai ştiu să cânt gama şi o melodie ce trebuie să-mi fi devenit un fel de organ intern, de n-am uitat-o. Evreică uitată de timp, gârbovită, cu degete uscate, îmbrăcată veşnic într-o rochie de diftină în care culorile se amestecaseră într-un cenuşiu mat, mi-a bântuit coşmarurile copilăriei, iar acum îmi străbate amintirile în acelaşi pas sacadat, bătând măsura prin aer cu o mână descărnată.
Nu mai ştiu cum o chema, poate că nici n-am ştiut vreodată, ea era Doamna Profesoară. Locuia acolo dintotdeauna, cel puţin aşa am ştiut atunci, când timpul meu şi timpul ei erau două noţiuni atât de abstracte, încât nu puteau fi nicicum acelaşi lucru. Incăperile acelea prin care treceam până să ajung la pian nu puteau fi decât o parte din ea cea dintotdeauna, erau atât de vechi şi de altfel decât apartamentele de la bloc în care locuiau oamenii obişnuiţi! Si apoi, oamenii obişnuiţi nu cântă la pian, oamenii obişnuiţi nici nu au un pian în casă, ei pot avea cel mult o pianină, dacă năzuiesc. Eu năzuiam.