Cioran? Cioran who? :)))

Incep să cunosc micuţul colţ de rai în care încă nu-mi vine să cred că am ajuns în timpul vieţii. De pe fereastră, când mă trezesc dimineaţa şi-mi beau cafeaua, îi privesc cu multă curiozitate pe ei, întrebându-mă ce-or fi - vişini, peri, meri, pruni? Voi avea surprize anul ăsta ...



In chestiile alea paralelipipedice dintr-un fel de piatră am pus prin martie nişte seminţe. Nu mai ştiu ale cărei plante erau, aşa că o să mai am o surpriză în plus, căci iată că s-au învrednicit şi au ieşit:


Faceţi cunoştinţă cu Max. Are vreo 7 luni acum, a venit la noi acum 2 săptămâni, timorat şi fricos, dar s-a obişnuit cât de cât cu noi şi cu curtea, iar acum se dă viteaz şi latră toată ziua (dacă nu ieşim noi să ne jucăm cu el).
Tot prin martie am pus si seminte de ridichi, salată şi ceapă şi au ieşit şi ele. Mă minunez în fiecare zi de fenomenul în sine, căci deh, nu-i puţin lucru să ajungi dintre betoanele unde nu creşte nimic, pe un pământ din care îmi ies chiar şi mie, o neofită, nişte plante ... Pe minunatele astea le-am găsit aici, aşa că n-am nici o contribuţie, însă tot mă bucur în fiecare zi de ele şi le dau bineţe.

Sper ca toate astea să fie adevărate şi să nu trăiesc doar un vis frumos. Oricum, îi sunt recunoscătoare forţei supreme că mi-a dat ocazia să am parte de aşa ceva, indiferent pentru cât timp.

Aventura transportului

Azi a fost prima mea aventură în domeniul venitului la servici. De obicei plec de acolo cu maşina pe DN1 pe la 7 si 10, ajung la metrou la Victoriei, iar de la Universitate iau troleul. Pe la 8 şi 10 sunt la birou.
Azi am făcut la fel. Pe la Săftica, pauză-stop-pauză. Blocaj pe DN1. Ce să fie, ce să fie? După câteva minute ne-am prins că e un accident muuuuult mai încolo de noi şi că circulaţia e blocată pe ambele sensuri. Am făcut stânga-mprejur şi am luat-o pe un alt drum, prin Săftica. Drumul a fost minunat, deşi mai lung, dar de pe şoseaua de centură am ratat intrarea pe la Pipera, că eu pe aia n-o ştiu prea bine, aşa că am pătruns în măreaţa capitală pe la Stefăneşti (după ce am prins şi bariera, care s-a pus cu câteva maşini în faţa noastră). Stiţi ce înseamnă asta? Că am ajuns până la urmă tot pe Colentina! Colentina asta e ceva de groază, mai mult se stă decât se merge şi în tot cazul, când stăteam aici, făceam tot o oră până la birou. E clar că am sunat că întârzii, dar ce să vezi ... e grevă la RATB. Chiar dacă n-ar fi fost accidentul de pe DN1, neştiind că-i grevă la RATB, aş fi ajuns la Universitate cu metroul şi de acolo ... ce? Cu ce? Cum? Stiu, ştiu, cu taxiul, da, dar tot târziu aş fi ajuns.
In fine, de pe Colentina am luat-o la dreapta pe Doamna Ghica, că era nevoie de benzină la maşină, iar de acolo am ajuns cu chiu, cu vai, la metrou la Stefan cel Mare. Venit cu metroul până la Eroilor, de acolo pe jos şi iată-mă la birou pe la 9 şi 10. Cam nasol, dar asta a fost.

Până când? Până acum!

Gata, perioada aceea urâtă cred că s-a sfârşit. Acum începe o perioadă grea, dar bună.
Cristi conduce de joi. Vineri am mutat-o pe Pinţa la Snagov şi a început să se obişnuiască cu noua căsuţă. Sâmbătă ne-am cărat şi noi cea mai mare parte a lucrurilor. De vineri dormim acolo şi e de vis, chiar dacă e nevoie să umblăm cu mare grijă pe cărarea dintre mobile şi saci, ca nu cumva să dărâmăm ceva din măreţul edificiu de scânduri, rame, saltele, pungi, televizoare, boxe şi aşa mai departe.
Ieri am condus şi eu, pe acelaşi traseu ca prima dată. Incep să mă împrietenesc cu maşina, n-am mai băgat-o decât în câteva gropi, pe care nu cred că ar fi putut să le evite cineva, deci cu atât mai puţin eu.
In curte au înflorit albăstrelele, zambilele şi nişte narcise galbene. Nu le-am făcut poze, căci nu ştiu în care sac e aparatul.
Gata, încep să-mi trag şi eu sufletul.

Cat mai e până când?

Aveam o viaţă. Când o trăiam, îi găseam defecte ici, colo, dar în principiu n-o consideram nici bună, nici rea.
Pe 31 ianuarie s-a schimbat brutal. S-a transformat într-un fel de cursă pe o pistă pe care am nimerit fără să vreau, dar de pe care nu mai pot să ies. Eu alerg ce alerg, reuşesc să intru într-un oarecare ritm "de croazieră", dar când să zic hop, mai apare ceva nou. Uneori am senzaţia că e cineva, undeva, care mă pândeşte. Cum mă vede că-mi trag un pic sufletul, cum îmi mai dă o temă.
Acuma, dacă ar fi "o încercare de la Dumnezeu", aş accepta-o fără să crâcnesc, deşi nu prea înţeleg care i-ar fi scopul, însă am mari îndoieli că Dumnezeu ar fi în stare de asemenea treburi. Mai degrabă aş zice că de la el îmi vine puterea de a rezista. Nu pot decât să mă rog să nu mă lase baltă. Nu mă plâng că-i greu, că sunt sigură că sunt lucruri mult mai grave pe lume, care li se întâmplă unor oameni de care ştiu şi ştim, dar nu pot să nu mă mir ce an prost este ăsta.
Când s-a încheiat anul trecut, am zis că gata, anul ăsta poate că va fi mai bun. Ei bine, nu. Greşit. Este mai rău, mult mai rău. Nu mă pot gândi decât că poate ar trebui ca noi să fim mai buni, ca lucrurile să se îndrepte cât de cât. Dacă o să aflu şi cum pot să fac asta, o să scriu aici.

Al doilea drum

Ei, ieri m-am urcat prima oara in noua noastra masina. In dreapta - varul meu, foarte indragostit de acest VW. In stanga - eu, transpirată de emoţii şi de teamă.
Aranjez scaun, oglinzi ... ups, acum realizez că de centură am uitat ... şi plec. Imi tremurau picioarele, trebuia s-o iau la dreapta şi am semnalizat stânga, că habar nu mai am nici cum se semnalizează, dar am reuşit să mă încadrez pe carosabil. Pe la vreo 20 km/h, mi se părea că merg cu racheta supersonică, deci m-am concentrat cum să pun frâna. Drum de ţară fiind, evident că pe el se jucau copii. Căutam claxonul, căci ăia mici nu păreau că au de gând să se dea la o parte.
După vreo 2 km, am ajuns la capătul drumului, care era sub formă de T. Am făcut stânga, ca apoi să dau cu spatele şi să mă întorc. Am început să dau cu spatele, luând (asta îmi aduceam aminte de la şcoală) scaunul din dreapta în braţe. Am dat eu ce-am dat, când ... BUF! Am intrat în ditamai stâlpul de iluminat de pe stânga, pe care nici nu m-am gândit să-l văd, lua-l-ar naiba. Ca să-l văd, ar fi trebuit să mă uit şi în oglinzi, dar ...
Nici nu stiu daca masina s-a oprit pt ca am pus frana, sau pt ca oricum nu aveam nici 2 km/h. Cert este ca am zgariat-o. Am I good, or what?

Ce să fie?

Ce să fie? Compliment sau tragedie?
Discuţii azi la birou despre ce să ne luăm de mâncare. Eu comand o pâine întreagă, că îmi trebuia cel puţin o jumătate, nu o treime cât mi se oferea dacă luam o pâine împreună cu fetele. Una din ele se miră cu voce tare că mănânc atâta pâine. Colegul cred că se scapă: "Da, lasă, e adevărat că pâinea prosteşte, dar la tine e loc."
Mbine.

Don't I?

O altă melodie de care sunt lipită acum, dar care mi-a plăcut mereu: