What's new?

Not much.
Depresia incepe sa se estompeze. Nu imi mai simt sufletul la fel de chinuit si la fel de negru, dar inca mai caut rostul trezitului din somn si al datului jos din pat. Ca veni vorba de trezit, am inceput sa ma trezesc in miez de noapte, in timp ce visez frumos, cu o stare de anxietate mare. Motive? Din cele mai diverse si de cele mai multe ori legate de problemele de la birou, pe care inainte nici  nu le bagam in seama cat timp eram acasa.
Am inceput sa pun pe mine, nu stiu cate kilograme, dar cu certitudine celulita. Cica se face de la dulciuri, iar eu mananc tone de bomboane. Inca mai sap cu harletul prin gradina, noroc ca mai am ce sa sap. Inca imi mai sare tandara din nimic, inca mai simt ca sunt "bolnava", inca mai astept sa ma linistesc si viata sa mi se para cat de cat traibila si la locul ei.
Din ce in ce mai multi prieteni imi spun ca se vede schimbarea in bine pe chipul meu, dar eu cand ma uit in oglinda vad o epava. Cica e subiectiva treaba la mine. Deocamdata nu tusesc, nu expectorez nimic, dar astept sa vina si zilele in care sa se "curete" plamanii, ca am auzit ca asa se intampla. Bani n-am economisit, caci am facut shopping, ca sa-mi treaca nebuneala. Am cheltuit mai mult decat cheltuiam pe tigari.
Maine se implinesc 6 saptamani.

Sarbatori

Pesemne ca n-ar trebui sa scriu postul asta, ca peste vreme, daca cand ma voi normaliza si eu la cap, o sa-mi fie rusine cu el. N-ar fi cea mai mare gafa a mea, caci am mai facut asa ceva pe suport de hartie, in vreo 200 de exemplare, dintre care unul a ajuns si la un preot, dar ce sa fac daca nu ma pot abtine?

Ei bine, spun. Spun ca pe mine sarbatorile astea religioase ma scot din calmul meu englezesc. Acuma, nu stiu cata vina au ele in sine, pe cat de vinovati sunt oamenii de a le fi deturnat de la sensul lor. Bine, e sarbatoare faptul ca s-a nascut Hristos de Craciun, in fond e prilej de bucurie, tot timpul ne bucuram cand se naste un copil (oare de ce? dar asta e alta discutie) - asta pot sa inteleg. Dar sa fie prilej de sarbatoare si rastignirea si moartea lui??? Pastele ca sarbatoare ma depaseste. Da, ne bucuram ca a inviat din morti, dar pentru asta el a trebuit, totusi, sa moara in chinuri groaznice. Pentru cine ce? Pentru noi.

Apoi vine chestia asta cu mielul. Sunt de acord ca are un gust aparte si bun pentru cei carora le place carnea de miel, dar stiti ca mielul PLANGE cand e dus la taiere??? Si e poate cea mai inofensiva creatura de pe fata pamantului, iar noi il sacrificam cu un entuziasm consumist de nedescris.

De fapt, fix asta ma enerveaza, ca nu ne gandim la evenimentul care trebuie sarbatorit comemorat, ci ne preocupa treburile. Facutul de curatenie (de parca o curatenie generala de primavara n-am putea face si dupa aceea), pentru care in general noi femeile ne dam peste cap ca s-o putem face dupa ce venim de la servici, ca altfel nu suntem gospodine adevarate, ci ... ce? Sigur, e normal sa vrei sa iti primenesti casa dupa ce a trecut iarna, dar hai sa ne gandim un pic, anul asta cel putin ar fi trebuit sa ne apucam inca de saptamana trecuta, pentru ca azi - uite - e alta sarbatoare si stiti ca de sarbatori cu cruce rosie nu trebuie sa faci nimic. Ieri a fost vinerea mare, oricum de luni e saptamana luminata, iar in saptamanile care au trecut a fost ba frig, ba a plouat si ati fi spalat degeaba geamurile ...

Bun, presupunand ca ati fi reusit sa faceti curatenia in toata casa, fara sa va luati cateva zile de concediu pentru asta, stati, ca n-ati terminat. Joi ar fi trebuit sa inrositi ouale (apropo, cati stiti de ce mancam noi oua rosii de paste? eu am stiut, dar am uitat), daca le-ati cumparat, in drumul vostru de la serviciu spre casa pe care trebuia s-o curatati. N-ati avut cand? Nu stiu, trebuia sa va dati peste cap, ca Paste fara "tot ce trebuie pe masa" nu se poate. Maine ar trebui sa aveti totul pregatit: ouale, cozonacul, pasca, ciorba de miel, stufatul, friptura numai buna de pus la cuptor. A! Plus niste aperitive, da?

N-aveti asa ceva? Pfoaaa, sunteti praf! Pai ce fel de sarbatori mai sunt si astea, in care sunteti chiar odihnite si cu toate cele date peste cap prin casa?? Aaaaa, plecati de acasa, la prieteni/mama/munte/Bulgaria?? Foarte bine, dar va amintiti ca mama, desi a avut si ea serviciu la vremea aia, a reusit ca in fiecare an sa pregateasca totul asa cum se cuvine, fara sa va lase sa simtiti oboseala ei?? Ma intreb si acum cum reusea. Eu nu am mai putut de Pastele asta. Ultima mea astfel de performanta a fost de Craciun. Dupa ce am terminat de pus totul la punct, am cazut lata de oboseala si nici nu m-am mai bucurat decat de un somn pe care l-am vrut cat mai lung.

Ma declar invinsa de obiceiurile stramosesti instituite in vremea in care femeia statea acasa si avea grija de casa, barbat, copii, oratanii. Ne plangem ca nu se mai pastreaza traditiile, ca nu se mai respecta obiceiurile, ca oamenii s-au schimbat, ca atmosfera nu mai e la fel ca atunci cand eram copii si mergeam de Paste la bunici. Pai nu-i normal? Bunica statea acasa si se ocupa cu alte treburi. Mama a facut o scoala, s-a mutat la oras si a avut un serviciu, cum sa mai poata ea face ceea ce facea bunica? A facut, insa, multe, cu multe sacrificii. Acum e randul nostru si eu una ma simt depasita.

Cele sfinte imi scapa cumva printre degete, le percep semnificatia, dar nu stiu cat pot sa mi-o si insusesc. Eu n-as fi vrut ca Iisus sa sufere atat de mult pentru mine, as fi vrut ca suferinta sa fie a celor care gresesc. Ai gresit in fata Domnului? Pac! In iad cu tine. N-ai gresit? Atunci hai in Rai. Se pare ca nu e totul chiar atat de simplu.

De fapt, in privinta religiei nimic nu mi s-a parut simplu niciodata. Nici viata nu e simpla, cu toate ca asa mi s-ar fi parut normal sa fie conceputa de Creator. Dar na, El stie mai bine ce-a creat, pentru ce a creat si de ce a creat asa cum a facut-o.

Stari...

... proaste, foarte proaste, extrem de proaste, cele mai proaste.
Sunt ca un vulcan activ cu capac, ca un leu intr-o cutie de chibrituri, ca un duh intr-o sticla de motorina, cu bricheta in mana.
Am aflat ca li s-a intamplat si altora, dar pe masura ce trece timpul mi se par tot mai virulente atacurile astea de tristete si de disperare. Nu ma gandesc sa ma reapuc de fumat ca sa-mi treaca, desi medicamentele cumparate impotriva depresiei se pare ca nu au nici un efect, dar ma intreb cat mai dureaza.

După o lună

Am zis eu că mă opresc, dar se pare că procesul în sine nu e liniar şi aflat în cădere liberă, pînă la intersecţia cu axa, când să spui că gata, de azi nu mai sufăr, am scăpat. Nu, e un proces cu oscilaţii, fără o amplitudine constantă. M-am căptuşit cu 'mneaei depresia. Măi, dar ce zic eu depresie, e mama tuturor depresiilor, e depresia originară, depresia cu 7 capete etc. E cu atât mai urâtă şi mai grea cu cât nu seamănă deloc cu ceea ce ştiam eu că e depresia, aia pe care o tratezi cu vizite la psiholog sau ca în serialul "In derivă". Nu. E o chestie aşa, care explodează în interiorul tău, are culoarea neagră, te umple de spaime, te ustură, te panichează şi te face să crezi că nimic, dar absolut nimic nu mai are nici un sens. E destul de nasol să te trezeşti brusc din somn şi să îţi bată inima ca nebuna, înspăimântată că viaţa ta e pusă într-un mare pericol dacă nu fumezi. După ce te dezmeticeşti din explozia asta interioară care te ia pe nepregătite, constaţi că hă, ce tâmpenie, să te sperii de aşa prostie, dar mdea, viaţa e cu adevărat nasoală. Nu-ţi mai vine să te dai jos din pat, că nu ai pentru ce, aşa că nu te dai. De adormit înapoi nu poţi să adormi, curăţenia din casă nu se întreţine singură, aşa că începe să te mustre conştiinţa că zaci ca o bubă în pat şi peste o săptămână e Paştele şi tu nici nu te-ai apucat de curaţenie, dar nici nu te mai apuci, că nu mai ai când. Astfel, cu graţie nesfârşită, intri într-un cerc vicios. E greu, ce să zic, dar azi am intrat pe net să caut despre depresia după lăsatul de fumat şi se pare că e un fenomen foarte des întâlnit. Cică şi trece cu timpul. Eu am de gând să mă duc azi la farmacie şi să cer ceva tranchilizante, că nu-mi convine să mă apuce plânsul din senin în maxi taxi, sau la birou. Nu-mi convine nici să sufăr aşa, ca un câine. Bine, nu spun acum că e obligatoriu ca un fumător să treacă prin aşa ceva dacă se decide să se lase, spun doar ce mi se întâmplă mie şi scriu aici din două motive: memoria mă va lăsa cu timpul şi dacă rămâne scris, îmi va fi mai uşor să-mi amintesc în caz că fac prostia să vreau să fumez din nou şi da, scrisul are valenţe de terapie la mine, simt că scot din mine ceva material şi pun pe masa virtuală. Am să caut să-mi fac nişte mici plăceri în decursul timpului, ca să am şi ceva pozitiv în mine, ceva care să mă bucure, că poate se adună aşa, picătură lângă picătură şi răul ăsta din interior o să fie învins de optimism şi gândire pozitivă şi plăcere de a trăi liberă de ţigări şi aşa mai departe.

Maine fac 3 saptamani

Pe la ora 10 mâine dimineaţă se împlinesc cele 3 săptămâni. Au fost crunte, încă sunt momente dificile pe parcursul zilei, dar hotărârea de a nu mai pune vreodată ţigara în gură este clară. Se poate trăi şi fără să fumezi, nu spun că asta are cine ştie ce beneficii, avantaje, dar spun că se poate trăi şi fără să fumezi. Clar. Va veni şi vremea când fumatul nu va mai reprezenta pentru mine un subiect. Va veni şi ziua în care mă voi simţi normal, în care nu îmi voi mai aminti că aş fuma o ţigară. Nici măcar nu e foarte departe acea zi, aşa că serialul "Lăsatul de fumat" îl închei aici. Episodul final va fi acesta. Sper să nu fiu nevoită vreodată să îl reiau.

God knows a cata mai vine ...

... dar e bine. Am constatat că îmi este mai uşor să rezist la serviciu decât acasă, culmea. Bomboanele de ciocolată le-am redus, nu îmi mai este foame încontinuu, nu mă mai gândesc atât de des la ţigări, gânduri şi stări tâmpite am tot mai rar. Chestia asta cu gânditul la ţigări e un pic altfel, de fapt. Tigara în sine nu-mi lipseşte, îmi lipseşte acut gestul şi starea de a fuma, senzaţia aceea perfidă de calmare după ce tragi un fum. Stiu că era doar liniştirea organismului căruia îi refăceam doza de nicotină, de aceea nu mă mai agit. Nicotina va dispărea din mine, nervii o să-şi revină încet, viaţa va reintra în normal. Poate că ar fi bine să spun şi ce am observat că s-a schimbat în bine de atunci: - unghiile au o culoare firească acum, nu mai par bolnave şi galbene şi murdare; - dinţii, care mă surprind de câte ori mi-i văd, că par mai albi; - mirosul. Asta nu e neapărat o chestie bună, că în jur nu sunt numai mirosuri plăcute, deci le simt acut şi pe cele neplăcute ... - gustul, dar numai al cafelei de dimineaţă, care acum e delicioasă; - nu mai am de mai mult de 10 zile nimic pe piept, nu mai hârâi, nu mai tuşesc, nu mai am senzaţia că am ceva lipit pe gât.

In altă ordine de idei, azi încep din nou cu dentistul. Măseaua pusă acum 15 ani s-a dovedit că încă mai are nervi pe 2 canale, că nu mi-au fost scoşi atunci, aşa că e acolo o infecţie pe care trebuie s-o scot. Alţi bani, altă distracţie.

17, nu-i asa?

Un weekend de tot rahatul. Depresie cruntă, greva foamei, nervi, gânduri tâmpite, suferinţă, durere de măsea, apoi de cap, nu m-am ridicat din pat 2 zile. Coşmar, iad, cea mai grea criză de până acum. Azi, la birou, am fost cât se poate de ok. De fapt, la birou nici nu îmi mai aduc aminte decât extrem de rar că aş fuma. Ca să mai schimb "decorul", iată o postare cu un umor absolut bestial, de pe un blog aflat in blogroll-ul celuilat blog al meu :))) ihaaaaa
http://minspiration.blogspot.com/2011/04/karmas-bitch.html

14, inainte de 15

Ieri am găsit formula magică. Se numeşte Chokotoff. O cutie întreagă. M-a calmat, viaţa a început din nou să mi se pară trăibilă. Am venit acasă cu maxi taxi, drept urmare am mers pe jos destul de mult, dar mi-a prins bine. Ieri era şi frumos afară, eu eram calmă, acasă nu aveam nimic interesant şi urgent de făcut ... Cu toate astea, când am ajuns şi m-am băgat în hainele de casă, mi-am dat seama că nu am Chokotoff, aşa că m-am dus în grădină, am tăiat puii de liliac, am făcut un pic de ordine în zmeur, am săpat vreo 2 brazde cu hârleţul, în fine, am muncit fizic. Seara, insomnia din nou. Am redeschis TV, mi-a revenit somnul, am închis TV, n-am adormit. In fine, azi dimineaţă a fost prima oară când m-am dat jos din pat fără presiunea aceea în piept, fără dorinţa imperioasă de a fuma. Prima zi în care sunt calmă şi parcă normală.