Azi

Azi am o stare de spirit ambiguă. Venisem bine la job, deşi cu plictiseala de rigoare asupra mea. Am citit un post pe un forum şi mi-a venit să plâng. Eu şi plânsul nu ne avem prea bine, ne cam ocolim unul pe altul când ne întâlnim. Postul era despre o pisică şi era foarte bine scris, dar extrem de înduioşător. Simţeam că n-o să pot să evit să-mi cadă lacrimile dacă nu mă opresc din citit (ar fi fost surprinzător pentru colegi să mă vadă şi plângând la monitor, că de obicei doar îl umplu de cafea când citesc ceva amuzant). Fix la momentul oportun a venit un coleg care avea treabă cu mine exact în acea clipă, înainte de orice altceva. Asta m-a scos de pe şine, nu în sensul că m-a enervat, ci că m-a debusolat. Ce treabă ar putea fi aşa de importantă într-un birou, încât să nu suporte două minute de amânare? S-a dovedit că asta nu. S-a rezolvat firesc, în câteva alte minute, dar eu tot deraiată am rămas.

M-a apucat meditaţia despre acest loc de muncă, sau despre orice loc de muncă în general. Mă gândesc de ce omeniile dintr-o ierarhie se diferenţiază între ele în funcţie de poziţia ocupată de om? De ce şefii se simt îndreptăţiţi să aibă o omenie mai mică decât a portarului? De ce bărbaţii şefi, în pofida studiilor, culturii, inteligenţei, nu se deosebesc de şoferii lor când vine vorba despre sex şi hărţuiala aferentă? De ce oamenii leneşi şi şmecheri şi proşti reuşesc să aibă o imagine mai bună decât oamenii muncitori, responsabili şi modeşti?

N-am fost niciodată o adeptă a modestiei, dar sunt un duşman înverşunat al tupeului şi laudei de sine. Greşesc. Trăim vremuri care pervertesc noţiunile. Bunul simţ şi delicateţea sunt luate drept slăbiciune. Dacă i-aş fi răspuns şi şoferului şi şefului aşa cum meritau, poate că azi nu mă mai simţeam aşa de prost, aşa de umilită, aşa de siderată de lipsa de bun simţ a amândurora. Poate. Poate că aş fi suferit tot eu alt fel de consecinţe mai apoi. Naiba ştie.

Oricum, nu mai am nici un chef de muncă. Nu mai am nici un chef de nimic.