Cred că am citit pe undeva că inteligenţa constă în puterea de a te adapta situaţiilor prin care treci. Dacă e aşa, eu bubui de prostie. Imi e din ce în ce mai greu să mă adaptez mediului în care trăiesc.
Opt ore pe zi mă mai descurc cum mă mai descurc, dar începând de la minutul cinci al celei de a noua ore, mi se rupe filmul. In clipa în care ies în stradă, mă confrunt cu fel şi fel de situaţii, unele mai generatoare de mirări decât altele.
Care va să zică, din clădire ies pe un trotuar. Eu ştiam că trotuarul e ăla pe care merg pietoni. Ei bine, ştiam prost. Trotuarul e ăla pe care sunt parcate maşinile, foarte aproape una de alta, în aşa fel încât, ca să ajungi acolo unde vrei, adică peste drum, trebuie să cauţi o maşină care sparge greva şi lasă o breşă pe lângă ea. Cu puţin noroc, o găseşti înainte de a parcurge de la o sută de metri în sus.
Bun, cu chiu cu vai ajung la troleibuz. Il aştept. Mi-e frig/prea cald. Stau. Aştept. Nu mă enervez. Nu, nu-mă-e-ner-vez! Stau. Aştept. Tropăi. Nu mă enervez, sunt calmă. SUNT CAAAAAAAAAAAAALMĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ!!!!!!!! A venit. Ce bine! Nu mă pot urca, n-am unde. Mă adaptez, o să mai vină altul. Stau. Aştept. Câte un dobitoc claxonează cât semaforul lângă care stau şi aştept este încă roşu. Preventiv, probabil, ca nu cumva atunci când s-o face verde, ăla de e primul la coadă să fi adormit. Vine troleul. Mă urc. Nu sunt nervoasă, doar meditez la timpul pierdut aiurea. Nu mai meditez, că un moşuleţ a uitat să se ţină de bară şi a dat peste mine, călcându-mă în acelaşi timp pe picior. Nu-şi cere scuze, se uită doar cu reproş la mine că nu m-am ţinut eu mai bine, ca să-i sprijin şi lui bătrâneţile. Neadaptată cum sunt, nu-mi dau seama că scuzele lui n-ar fi folosit nimănui.
Ajung în staţia unde trebuie să cobor, ca să iau un alt troleu. Coafura rezistă. Troleul vine. In ăsta trebuie să mă urc cu orice preţ, căci următorul mai vine abia peste o jumătate de oră. Mă urc. Pleacă smucit. Ne ţinem bine cu toţii de bare, nu mai calcă nimeni pe nimeni. Pe câte un scaun stau doi puşti cu telefoane mobile. Ca să mai destindă atmosfera, ne pun manele. Toată lumea admiră gestul. Eu realizez asta prea târziu, pentru că altfel nu-mi explic de ce, când îi rog frumos să închidă muzica, toţi se uită la mine speriaţi. Mă rog, între timp m-am adaptat, nu mai rog nimic pe nimeni în troleu. Nu mai cedez locul nimănui, pentru că nu mă aşez niciodată pe locurile rezervate, care oricum sunt ocupate de puşti care ascultă manele. De fapt, nu mă aşez niciodată, că nu prind loc decât o dată, maxim de două ori pe an.
După circa trei sferturi de oră, ajung în staţia de unde trebuie să iau un autobuz. Aş putea să merg mai mult pe jos, dar în perioada asta câinii sunt foarte sensibili şi dacă treci pe lângă ei, îi deranjezi. M-am adaptat şi încerc să le respect intimitatea, alegând să merg cu autobuzul, că mă lasă mai aproape de casă. Nu mi-a ieşit perfect, însă, pentru că tot mai trebuie să străbat o porţiune de drum, neluminată, recunosc şi tot mai deranjez câţiva, dar n-am cum să-i fac să înţeleagă că n-am aripi în dotare.
Ajung acasă. Răsuflu uşurată. Aici nu mai deranjez pe nimeni. Imi încălzesc mâncare, dau să mă aşez la masă. Vecinii au alt program decât mine, ei probabil că au mâncat şi acum e ora de audiţii muzicale. Ei au nişte gusturi mai diversificate, nu pun doar manele. Pun şi muzică populară. Da. Ca o neadaptată ce sunt, nu reuşesc să mă obişnuiesc cu asta. Mă enervează. Nu mai mănânc, pentru că am citit că nu e bine să mănânci când eşti nervos. Deschid computerul. Bag Rammstein. Dau tare. Coafura rezistă din nou. Vecinii dau şi mai tare, realizez asta în pauzele dintre melodiile de la mine. Eu mai tare nu pot da, că nu mai pot sta în casă. Deşi coafura rezistă, eu cedez. Pun Cohen, dau tare, suport. Mă apuc de scris. Scriu. Am terminat.
