De ce nu? (3)

Intr-o dimineaţă, în drum spre şcoală, am trecut pe lângă ruinele construcţiei. Arsese peste noapte. Zona era împrejmuită, trebuia să trec strada pînă pe celălalt trotuar. Ici colo fuioare de fum îşi căutau drumul printre bârne innegrite şi cărămizi afumate.

N-avusesem de-a face cu moartea până atunci, aşa că singurul gând care mi-a străbătut mintea mirată a fost "şi eu unde mai fac orele de pian?". Doamna Profesoară şi Sora erau încă undeva, asta nu se putea contesta, la fel şi pianul, dar gangul, monştrii, bucătăria se duseseră.

Intr-un fel anume, nu mă înşelasem. In acel incendiu nu a murit nimeni, lucru suficient de ciudat, pentru că fusese noaptea şi avusese proporţii înfricoşă-toare, dar Clădirea, printr-un mecanism labirintic interior şi misterios, îi anunţase pe toţi la timp, aşa că reusiseră să scape.

Cele două eveice uitate de timp, la fel ca şi restul fuseseră adăpostiţi în sala de sport a liceului. Asta am aflat peste nişte ani buni, când am ştiut să pun întrebările. Mai târziu li s-a dat tuturor câte o locuinţă, asta nu mai ştiu cum, căci oraşul nu mi s-a părut niciodată a avea atâtea locuri goale. Surorile au primit acelaşi număr de încăperi, două, dar într-o casă firească, cu patru pereţi exteriori şi complet lipsită de orice mister. Orele de pian n-au mai fost de atunci decât ore de pian, în care degetele erau antrenate, ochii învăţaţi, picioarele coordonate. Nici un mister, nici o umbră, nici o spaimă ancestrală nu le-a mai gravat şi nici măcar rigla de plastic n-a mai apărut. Deveniseră ore ca toate orele, cu o profesoară care acum avea şi chip, în lumină, dat fiind că noua încăpere avea ceea ce Clădirea nu avusese niciodată - ferestre.

De ce nu? (2)

Construcţia aceea a fost o jumătate din centrul oraşului. Mărginea partea dreaptă a străzii principale, cum mergeai către platou, către piaţeta din mijlocul târgului. Arhitectul care o gândise, dacă existase vreodată, trebuie să fi fost un om tare nehotărât, deşi la fel de bine se poate ca aceea să fi fost moda vremii, pentru că pe partea stângă a străzii principale a rămas în picioare o construcţie de acelaşi gen. Faţa dinspre trotuar te lasă să crezi că totul e alcătuit din case aliniate frumos una în continuarea celeilalte, împărtăşind câte doi pereţi laterali, fiecare din ele având încăperea din faţă pe post de prăvălie.
Cei ce n-au trecut dincolo de tejghele ar putea crede că şi în spatele lor se păstrează aceeaşi ordine aproape firească, de cămăruţe aliniate cazon în spatele primei, din care se iese cursiv pe uşa din spate. Uşa din spate nu există.
La pianul Doamnei Profesoare se ajungea printr-un labirint. Intrarea, legată organic de restul traseului şi alcătuind un tot unitar ce mi se relevă seară de seară în acea unică imagine tridimen-sională, dar ambiguă, se făcea printr-un gang. A fost singurul gang din oraş, căci altul eu nu mai ştiu să fi străbătut vreodată. Cu o structură de boltă, tavanul se sprijinea pe doi pereţi ce fuseseră odinioară zugrăviţi în crem, dar pe care timpul îi săpase până la carnea din cărămidă cenuşie. Tunelul ăsta sumbru nu ieşea niciodată la lumină; după ce-l străbăteai, ajungeai într-o curte interioară întunecată, mărginită de un pridvor pătrat pe care se înşirau intrările în alte case. Deasupra ar fi trebuit să fie cerul, dar memoria mea nu-l mai cuprinde, căci în acea curte interioară nu cred să-mi fi ridicat vreodată privirea. Ochii imi erau în permanenţă atenţi la împrejurul meu, ca nu cumva din penumbra aceea lugubră să sară vreun balaur, vreun monstru care să mă atace înainte ca eu să ajung la pian.
Odată ajunsă la uşa Doamnei Profesoare, băteam cu putere în ea. Intotdeauna venea să-mi deschidă Sora ei, care era la fel de fără vârstă, dar mult mai gârbovită şi surdă. In spatele nostru uşa din lemn masiv se închidea singură, cu zgomot şi ne lăsa într-un semiîntuneric care cu timpul îmi devenise prietenos. Eram pe un tărâm mai sigur. Străbăteam împreună, în ritmul Sorei, bucătăria cu pereţi interminabili în care singurul bec, atârnat de tavanul cosmic parcă, nu reuşea niciodată să facă lumină. La uşa dinspre salon Sora se oprea. Dădea uşor din cap şi îmi făcea semn cu mâna să intru. Nu-mi amintesc vocea ei, nu-mi amintesc să mi se fi adresat vreodată.
Doamna Profesoară stătea pe marginea unei sofale, cu o riglă de plastic în mână şi aştepta ca eu să iau loc la pian. Eu luam loc la pian şi de aici începea liniştea mea interioară. Singurul pericol în tot spaţiul acela întunecos, prăfuit, plin de partituri îngălbenite de vreme, de bulendre clădite unele peste altele şi mâncate de molii, de dulapuri negre cu uşi ce nu se mai puteau închide, de mobile mâncate de cari, era rigla de plastic.

De ce nu? (1)

Poate că numai în vis voi mai putea vizita vreodată acea parte a oraşului meu. M-am trezit că îmi e dor de ea, de zona aceea pe care n-am mai văzut-o de pe la 10 ani şi de atunci, seară de seară, înainte de a adormi, încerc s-o readuc din memorie.
In serile în care mă culc agitată, căutările prin sertarele minţii sunt febrile, precipitate, parcă disperate, deşi conştiente. Vizualizez veşnic aceeaşi unică imagine cu care am rămas şi de care mă agăţ în speranţa că voi putea ţese un puzzle în jurul ei, dar neliniştea de peste zi îmi zădărniceşte căutările.
Când somnul mă ia în braţe ca un bărbat tandru, peste acea imagine se aşterne seara, apoi noaptea, cu întunericul ei fără echivoc. Poate că am visat cândva partea aceea din oraş, dar nu mi-am amintit. Poate că partea aceea nici n-a existat, poate că e doar o bucăţică dintr-un eu imaginar, ideal şi ideatic, construit la vârsta la care abia învăţasem bine alfabetul.
Profesoara de pian trebuie să fi existat, însă. Si acum mai ştiu să cânt gama şi o melodie ce trebuie să-mi fi devenit un fel de organ intern, de n-am uitat-o. Evreică uitată de timp, gârbovită, cu degete uscate, îmbrăcată veşnic într-o rochie de diftină în care culorile se amestecaseră într-un cenuşiu mat, mi-a bântuit coşmarurile copilăriei, iar acum îmi străbate amintirile în acelaşi pas sacadat, bătând măsura prin aer cu o mână descărnată.
Nu mai ştiu cum o chema, poate că nici n-am ştiut vreodată, ea era Doamna Profesoară. Locuia acolo dintotdeauna, cel puţin aşa am ştiut atunci, când timpul meu şi timpul ei erau două noţiuni atât de abstracte, încât nu puteau fi nicicum acelaşi lucru. Incăperile acelea prin care treceam până să ajung la pian nu puteau fi decât o parte din ea cea dintotdeauna, erau atât de vechi şi de altfel decât apartamentele de la bloc în care locuiau oamenii obişnuiţi! Si apoi, oamenii obişnuiţi nu cântă la pian, oamenii obişnuiţi nici nu au un pian în casă, ei pot avea cel mult o pianină, dacă năzuiesc. Eu năzuiam.