Ador/urasc

Mi-am amintit de eticheta asta și, la căutarea postărilor cu acest subiect, am dat peste ultima, scrisă toooocmai în 2017, dar care este teribil de potrivită pentru mine și în actuala conjunctură în care mă aflu căci da, deși au trecut de atunci două locuri de muncă, la actualul am dat din nou peste aceleași tipologii, spre disperarea mea. 

Așadar, ador senzația pe care ți-o dă apa caldă cu care te speli pe mâini când ajungi acasă, după o zi friguroasă/urăsc oamenii cărora nimic pe lume nu le poate închide gura, cand nu mai este cazul deloc să vorbească.

Ghioceii și zăpada de după

Căutam ceva pe blog azi și, din întâmplare, am descoperit că aveam comentariile moderate. Din cauza asta, nici un comentariu de prin 2022 nu a mai fost publicat și îmi cer iertare tuturor celor care ați lăsat aici un gând bun, mai ales la moartea lui Max, dar și a socrului meu.

Acum aș vrea să pun un filmuleț cu ce s-a mai întâmplat după ce am fotografiat ghioceii postați anterior. Cum n-am mai intrat de mult pe aici, sper să și reușesc și să se poată viziona:

Ei bine, da, miercuri am avut 46 cm de zăpadă căzută peste noapte, îmbibată cu apă și grea. A fost imposibil să ajungem undeva, deși pe la ora 10 deszăpezisem amândoi în curte și pe drum, cât să putem ieși la drum. La drum, surpriză, nu era dată zăpada și nu s-a putut merge mai departe. Asta a fost.

Joi s-au mai curățat drumurile și am putut circula. Azi, sâmbătă, ninge din nou, de azinoapte. O să vedem ce-o să mai fie.

15 ani de cand nu mai fumez

Nu-s eu adepta aniversarilor, nu-mi plac chiar deloc, dar azi,daca tot am intrat pe aici, am fost curioasa sa vad cand m-am lasat eu de fumat. Am facut sapaturi pe baza etichetei "lasatul de fumat" si am descoperit cu uimire ca a fost in martie 2011.

N-am avut curiozitatea sa-mi recitesc postarile, caci stiu ca anii aceia au fost grei, dar uitandu-ma acum in urma, nu pot sa spun decat ca este una din putinele mele realizari de care chiar sunt mandra.

As fi putut fi foarte mandra de scolile facute si chiar sunt, dar aceasta realizare a fost una dintre cele mai greu dobandite, a fost un chin de ani de zile (cel putin doi). Am continuat sa visez ca fumez poate si la 5 ani dupa, cu evidenta dezamagire traita in semi-trezirea de dupa si cu bucuria deplina ca a fost doar un vis dupa trezirea totala.

Ce as mai putea spune despre aceasta experienta? Ca iti da asa o ... mai buna intelegere a ceea ce esti. Am descoperit ca prin tigara eu fugeam de multe, fugeam de ceea ce nu doream sa infrunt, de frica a ceea ce as fi simtit dupa ceva trairi, de obligatia de a face ceva. Cand n-am mai avut unde sa fug, am infruntat toate acele stari si nu mi-a fost usor, dar incet, incet le-am asimilat si apoi nu au mai constituit o amenintare.

Am mai invatat ca, sub dependente, nu suntem stapanii nostri, "altceva" se joaca cu noi si da, recunosc ca aici am avut ceva trufie cand am vrut sa inving eu, nu acel altceva. A fost un razboi si l-am castigat, cu multa suferinta, dar am invins si da, am fost si sunt in continuare mandra de asta, chiar daca mandria este un pacat. 

Bravo mie!   

Ghioceii, constanta acestui blog

 Anul trecut le-am facut fotografii pe 16 februarie. Se pare ca au cam aceeasi evolutie, chiar daca anul asta a fost un pic de zapada. 

Ca de obicei, ii mananca ceva. Anul asta am prins si vinovatul asupra faptei, chiar daca nu e o surpriza: vestitul limax, de data asta nu foarte dezvoltat, dar nici nu cred ca e din specia aia uriasa, pentru ca pe aceea sper ca am reusit sa o starpesc.

Cat mai sunt ghiocei pe aici

 Ma straduiesc sa ii postez, caci nu se stie ce va mai fi, zapada nu mai cade, ceva mi-i mananca, pamantul la ei nu e prea bun ...

Pozele sunt de saptamana trecuta. De ieri, 15 februarie, au inceput sa cada cativa fulgi de zapada, nu multi, dar cat sa zicem ca s-a depus un strat de vreun centimetru.

Am reusit acum cativa ani, nu multi, sa prind in acest loc si iasomia de iarna, caci in locul unde am plantat-o prima oara nu prea reuseam sa o vedem, era undeva in spate. Acum o vad zilnic si tare imi bucura sufletul. Multumesc Simonei inca o data pentru primii butasi pe care mi i-a dat.

Ghiocelul solitar de acum multi ani se pare ca si-a facut un pui:

Si aici sunt cei din spatele casei.

Anul asta, doar ghioceii ...

 ... dar si o tufanica. A rezistat eroic pana in februarie. Fotografiile sunt din 11 februarie.

Ghiocelul solitar din anii trecuti a reusit sa faca pui.

S-a dus si Missie

 Azi a plecat de la noi si iubita mica Missie.

Nu stiu ce a patit, nu stiu de ce a murit, dar studiind acum pe net simptomele, cred ca a avut o boala de inima. 

Nimic din comportamentul ei nu dadea de banuit ca ar avea ceva, cu exceptia zilei de sambata, cand a avut o salivatie abundenta. Medicul, la care n-o sa mai duc nici un animalut de-al meu, ca pana acum nu mi-a salvat niciunul, a zis ca are laringita. I-a facut 5 injectii si ne-a dat-o inapoi. 

De azi nu mai este. A plecat la Max si la Mishu. 

Adio, iubita mea mica!

Adio, Maxulet

Max, nov. 2009 - 19 nov. 2022

 Ai fost cel mai bun catel, dragul nostru! Poate o sa  ne ierti ca te-am eutanasiat, poate o sa intelegi ca am vrut sa-ti redam demnitatea. Drum lin catre stele, iubitul nostru! 

Zile urate din viata mea

Traiesc unele dintre cele mai urate zile din viata mea, pe care n-as dori nimanui sa le traiasca. S-a brodit sa se intalneasca mai multe probleme, dar cea mai grea e cea cu Max.

Lupusorul nostru are 13 ani. De cativa ani are probleme cu spatele si cu picioarele din spate, dar i-am tot dat niste pastile si dupa o vreme isi revenea. Doctorul ne spusese ca durerile astea ii apar mai ales la schimbarea de vreme, de anotimp.

Saptamana trecuta l-au apucat iar, dar de data asta pastilele nu au mai avut nici un efect. Practic, nu mai putea sa mearga, mai mult zacea pe jos, pe gresie. Din cand in cand, cand dadea semne de agitatie, il ajutam sa iasa in curte sa-si faca nevoile, tinandu-i partea din spate cu o carpa, sa-l ajutam sa stea in picioare. Dupa o vreme, nu ne-a mai lasat sa il atingem, asa ca n-am mai putut sa-l scoatem afara. A fost nevoit sa faca acolo unde a ramas asezat. 

Bietul caine, cand facea pipi si se uda, incerca sa linga toata urina aia de pe langa el, asa ca in scurt timp a facut si diaree. Parte din toate astea se scurgeau sub el, fara sa putem face nimic in sensul asta, caci daca incercam sa il ridicam, ne latra si dadea sa ne muste, atat cat mai putea sa se miste din partea din fata. Am incercat sa il sterg atat cat si cum am putut, dar mirosul era ingrozitor.

Medicul lui curant ne spusese ca se va ajunge si aici si ca va trebui sa luam decizia finala, dar pentru ca el inca mai manca si mai bea apa, nu ma puteam gandi la asta, dar nici asa nu aveam cum sa-l mai las.

Am cautat pe net o cosmetica veterinara care ar fi putut aplica ceva metode de a-l spala. Din doua gasite, numai una mi-a raspuns, chiar foarte prompt, duminica seara. M-au repezit cumva, intrebandu-ma ba cum am putut sa stau pana acum cu el asa, ba cum de nu i-am facut nici o investigatie serioasa si nu l-am diagnosticat profesionist, dar am incercar sa le explic ca el nu a fost un caine docil, ca musca daca ceva nu-i convenea, ca cu chiu, cu vai am reusit sa-l vada un doctor de la noi din sat care sa-i dea un tratament. De urcat in masina nu a vrut niciodata sa urce, iar in ultima vreme ne-am gandit ca poate doar tranchilizat sa-l putem duce la un cabinet, dar fiind batran, m-am temut ca n-o sa reziste la anestezie. 

Oamenii de la acea clinica, caci s-a dovedit a fi o clinica veterinara au inteles, dar mi-au explicat cam ce ar trebui sa fac in continuare. M-au luat pas cu pas, cate unul pe rand, in asa fel incat sa evaluam situatia lui Max, sa incercam sa ii facem un tratament si apoi sa mai vedem.

Normal ca am acceptat, in pofida costului urias care s-a adunat pana la urma si a faptului ca simteam ca-s bani cheltuiti doar ca sa am eu constiinta curata ca nu l-am ucis cand el ar mai fi avut sanse. Au venit acasa, l-au luat la clinica, l-au spalat, i-au facut radiografii, injectii, analize de sange. Verdictul a fost cel banuit, dar asta nu i-a impiedicat sa-mi mai sugereze o ultima solutie, aceea de a-i face lui Max cea mai buna injectie existenta pe piata la ora actuala, care ar fi putut sa-i amelioreze durerea atroce pentru o luna de zile. Nu stiu daca ar fi fost cineva care ar fi putut sa spuna nu. Sigur ca am acceptat. Ce a fost ciudat, insa, a fost ca telefonul pe care mi l-au dat azi dimineata era menit sa ma convinga ca trebuie sa-l eutanasiez (normal, acolo la ei, pe o gramada de alti bani), ca e inuman sa-l mai tin asa. Abia ii facusera injectia revolutionara, cum sa-mi sugereze sa-l omor deja? N-am inteles asta si le-am cerut sa mi-l aduca acasa.

Acum baiatul sta pe un grilaj de lemn, pe care l-am adus special ca sa i se poata scurge urina si sa nu-l mai ude. I-am pus scutece peste tot. Sta cu botul pe labuta, e trist si cred ca e si cumva resemnat. Cand am fost sa-l vedem la clinica, aseara, pe mine m-a lasat sa-l mangai, dar cand l-a vazut pe C, care l-a "tradat" cand i-a lasat pe oamenii aia sa-l ia de acasa, l-a latrat si a dat sa-l muste. 

De cand am ajuns acasa si l-am vazut cum este, nu ma mai pot gandi cu detasare sa-l eutanasiez, in pofida a ceea ce-mi spune ratiunea. Sunt din nou in punctul acela - daca inca mai mananca si mai bea apa, eu ce drept am sa-i curm viata? Doctorii mi-au spus ca sufera, ca a facut escare deja, ca o sa faca iar pe el si o sa se imputa iar, dar acum e curatel, a mancat si sta cu capul pe labuta, cred ca vrea sa doarma. Cum sa iau eu decizia aia oribila, cum?

Plang de cand am venit si nu stiu incotro sa apuc. Noaptea trecuta a fost urata de tot, stiind ca el nu e in casa, ci intr-o clinica, intr-o cusca, speriat ca nu stie ce i se intampla. Acum pare linistit ca a ajuns din nou in locul pe care il stie bine, dar poate doar interpretez eu asa, poate ca pe el inca il doare coloana lui facuta praf in multe locuri si soldurile, care practic nu mai exista. Mi-au aratat radiografiile. Capul acela femural care ar fi trebuit sa intre in articulatia soldurilor aproape nu mai exista. Nici nu inteleg cum a mers pana saptamana trecuta, cu ce, ca el practic aproape nu mai are oase in sold.

Daca Dumnezeu mi-ar da un semn, ca sa stiu ce sa fac, ar fi tare usor, dar Dumnezeu nu face din astea.

S-a dus si el

 Tata socru, 5 dec. 1937 - 5 iul. 2022. Sa-i fie tarana usoara!

Ghiocei de ziua indragostitilor

 Azi e 14 februarie, 2022, dar ei sunt infloriti cam de-o saptamana.

Iarna asta a fost, pana acum, fara zapada si cu vreo doua ploicele. Mie mi se pare ca-i seceta si mi se pare ca nici ghioceii nu-s prea fericiti anul asta din aceasta pricina.

In plus, mai pun si iasomia de iarna, ca si ea infloreste tot acum si as vrea sa inaugurez si pentru ea o traditie, caci mi se pare ca nu e la fel de bogata in toti anii.

O intamplare cel putin ciudata

Voi povesti o intamplare adevarata, nu cu scopul de a obtine vreo explicatie pentru ea, ci cu cel de a ramane scrisa, poate va folosi cumva, candva, cuiva.

S-a intamplat in dimineata asta. Fiind duminica, am incercat sa adorm la loc dupa ce, la ora 6, ora obisnuita din timpul saptamanii, m-au trezit animalutele. Le-am dat sa manance, le-am dat drumul afara si m-am bagat la loc in pat. 

M-am uitat la televizor pana cand am simtit ca ma ia somnul din nou, asa ca m-am intors pe-o parte si am adormit. Stiti somnul acela - care nu se mai aseamana cu cel profund din noapte - in care si dormi, dar si stii ca dormi? Cam asa era la mine dar, desi nu profund, somnul asta era pretios, asa ca l-am protejat cat am putut. Cum? Incercand sa nu bag prea tare de seama ca sunt semiconstienta ca dorm. Cred ca am reusit ceva in sensul asta, caci am si visat!

De fapt, am avut un vis destul de intens, pe care il visam in timp ce simteam ca imi va amorti gatul in pozitia in care eram. N-am vrut sa imi schimb pozitia insa, pentru ca doream sa vad ceva anume in vis!

Despre ce era vorba? Ei bine, la locul meu de munca se schimbau echipele. Practic, noi ne mutam in alt sediu, iar in locul nostru veneau altii. O vreme am lucrat impreuna, in doua schimburi, care pe ce birou putea. In ziua din visul meu, am vrut sa imi iau poseta si sa plec acasa. Din pacate, venise cea de-a doua echipa si-si pusesera toti hainele in cuier, peste poseta mea, asa ca o cautam, dar nu o gaseam.

I-am spus uneia dintre colege ca n-o gasesc si am intrebat-o daca n-a vazut-o ea. O vazuse. Mi-a spus ca cineva dintre ceilalti o luase si o dusese in alta sala, in alt cuier. Sigur, m-am dus si am gasit-o, dar mi-a dat prin cap sa verific in ea daca totul este in regula. Nu era! Banii fusesera imputinati (mi se mai lasasera ... am gandit eu in vis - iar asta e oarecum important, acum imi dau seama - doar cat sa imi pot cumpara cateva bilete de transport in comun), toate cardurile lipseau, in locul lor fiind doar o hartie ingusta si lunga, un fel de chitanta cu toate retragerile de la bancomat, de pe toate cardurile. Asadar, hotul a vrut sa imi arate ca a scos toti banii. Eu incercam sa adun de pe hartie, ca sa vad cati avusesem, timp in care o intrebam si pe colega cine era cel care imi luase poseta. Ea nu-l stia dupa nume, dar incepuse sa mi-l descrie. In clipa aceea a latrat Max, suparator, asa ca m-am trezit.

M-am ridicat, mi-am facut cafeaua, m-am asezat la laptop, l-am deschis, dar Max nu mai contenea cu latratul. M-am gandit ca iar o fi venit postasul, ca doar la el latra asa agresiv, dar apoi m-am gandit ca e duminica, totusi, ce sa caute postasul acum?

Asa ca m-am dus sa vad ce e, de ce latra. La poarta se zarea cineva. Am strigat (n-am sonerie) si omul mi-a raspuns ca da, cu mine are treaba.

Pe scurt, la poarta era un domn taximetrist, cu numar din alt judet, care mi-a spus ca a adus un pasager pana la curtea de alaturi, care a sarit gardul de un sfert de ora si nu s-a mai intors sa-i dea banii.

In curtea de alaturi nu sta nimeni iarna. Am sunat-o pe proprietara, nu trimisese ea pe nimeni aici, nu stia nimic. Mai discutand ba cu pagubitul, care mi l-a descris pe hot (la fel ca in visul meu!), ba cu proprietara, am dedus impreuna ca ar fi vecinul ei din spatele curtii, care este nimeni altul decat fiul acelui unic vecin cu care am tot avut probleme de cand ne-am mutat, fie-i tarana usoara, ca a murit anul trecut.

Acum, problema a ramas nerezolvata. Proprietara n-a sesizat politia, ca n-are cum sa ajunga aici acum, taximetristul n-a sunat la 112, pentru ca nu-i scosese hotului bon fiscal, eu n-aveam nici o calitate sa fac sesizare, asa ca hotul a ramas cu tzeapa trasa. Cum a facut? L-a gasit pe taximetrist in parcare la Sinaia, i-a spus ca si-a pierdut pe partie cheile de la masina si portofelul, ca vrea sa il duca acasa sa ia celalat rand de chei. Pe drum a dormit, iar cand se apropiau, l-a ghidat pe sofer cu mare precizie. Cand a ajuns, i-a zis astuia ca nici cheile de la casa nu le are, ca erau impreuna cu alea de la masina, asa ca a sarit gardul si dus a fost. Cat i-a luat sa sara gardul direct la el in curte? O nimica toata!

Max, saracul, si-a facut datoria, a latrat, dar eu nu prea il mai bag in seama, ca el latra si la muste. Asa ca, acum, m-am ales asa:

- cu o dilema: visul meu a fost un fel de alarma ezoterica, sau o pura coincidenta?

- cu o grija noua: am un vecin hot.

- cu o intrebare: ar fi trebuit, totusi, sa sun la 112?

Mishu nu mai este

Cand suferinta iti marcheaza ultimii ani din viata, moartea parca ti se pare o izbavire. Chiar si asa, parca inca nu pot sa ma impac cu gandul ca nici Mishu nu mai este, ca si el s-a dus. A suferit mult in ultimul an si ceva. L-am dus pe la doctori, i-am facut felurite tratamente, i s-au pus diverse diagnostice, dar nu i-am putut usura suferinta cu nimic. Ba dimpotriva, de cate ori il duceam la doctor, il speriam asa de tare, ca mereu facea pe el, saracutul. Il si chinuiau, mai ales doctorul cel mai apropiat, care ii facea cate cinci intepaturi de fiecare data. 

Asa a fost si acum doua saptamani. Nu ma mai induram sa-l vad suferind fara sa-l ajut cu ceva si l-am pus in cuscuta si l-am dus la doctor. L-a controlat in gurita mai atent de data asta, desi el se opunea din rasputeri si i-a gasit o infectie la gingii si o tumora in gat. De asta ii curgeau lui balutele mereu, de asta nu prea mai manca, de asta nu se mai spala ... I-a facut doua zile la rand cate cinci injectii, ultima chiar extrem de dureroasa, ca a tipat ingrozitor bietul de el. Nu m-am mai indurat sa-l duc si a treia zi. Dupa aceea, a zacut vreo doua zile sub pat, fara sa manance. Cand a iesit de acolo, mergea impleticit. Apoi a parut ca ii este mai bine. Incepuse sa manance, chiar cu pofta cumva, desi cred ca era pentru ca nu-l mai dureau gingiile si era flamand. A dus-o asa cam o saptamana. Apoi n-a mai vrut iar sa manance decat extrem de putin. De aseara n-a mai mancat nimic. Dimineata a iesit de sub pat, a venit dupa mine la baie, s-a uitat la mine, apoi s-a lungit pe jos, cum facea el cand nu mai avea chef de nimic. 

Cand am venit acasa seara, l-am vazut sub pat, l-am strigat, dar n-a reactionat deloc. Se dusese. Cred ca se dusese de ceva timp, caci se instalase deja rigori mortis. Restul e tacere. 

Du-te linistit, sufletel, ca poate te intalnesti acolo sus cu mama, dupa care ai suferit atat cand te-am luat de langa ea. Spune-i ca ne e dor de ea si ca sper ca acum sa se bucure ca te are din nou la ea si ca n-o sa va mai despartiti niciodata. Poate ca o s-o gasesti pe-acolo si pe Pintza. Spune-i ca si de ea mi-e dor. Cauta-l si pe tata si spune-i si lui ca il avem in gandurile noastre. Sper sa existe o alta lume, mai buna, in care sa nu mai suferiti deloc, suflete nevinovate! 

Mishu, 10 ianuarie 2007 - 9 septembrie 2021.

Ghiocei cu intarziere

Anul acesta nu am mai avut chef de ghiocei. Mi s-a parut ca, daca nu am avut iarna, nici pe ei nu ar trebui sa ii mai bag in seama. Am tot amanat sa-i fotografiez, pana cand a dat ninsoarea peste ei. Atunci, de frica sa nu-i acopere de tot si eu sa nu mai am cum sa surprind in poze aparitia lor, le-am facut la repezeala cateva.
De postat, ce sa zic, abia ieri, cand i-am gasit in telefon cautand altceva, m-am gandit sa-i postez, nu de alta, dar ca sa nu rup sirul anilor de cand ii pun aici.
Asa ca azi am cautat "cand a nins in Bucuresti in februarie" si am aflat ca pe 6. E, deci, posibil ca pozele astea sa le fi facut cam pe 7 februarie.

No big deal, of course, but ...

Oare sa ma mir?

Intamplare intamplatoare, care mi se pare de domeniul SF, desi e cat se poatede normala, cred.

Pe traseul meu spre birou iau fie tramvai, fie autobuz. Tramvaiul are mai multe numere. Unul dintre ele nu mi-e bun. Cand tramvaiul ajunge inaintea mea in statie, eu ar trebui sa-i vad numarul pe luneta (pe geamul din spate), insa din 10 tramvaie, 8 nu au acest numar vizibil.

Asa stand lucrurile, am doua variante: sa ma urc in el si sa intreb calatorii ce tramvai este, iar daca nu mi-e bun, sa cobor la prima, sau sa il las sa plece si eu sa il astept pe urmatorul, ca sa-i vad numarul din fata.

Zilele trecute am ales prima varianta. Era bun tramvaiul, asa ca atunci cand am coborat i-am spus vatmanului ca nu i se vede numarul in spate si sa spuna la depou sa faca ceva in sensul asta. Omul a zis ceva despre datul banilor degeaba la firme, din care eu am inteles ca s-a mai straduit si inainte sa repare afisajul, fara succes insa, dar eu i-am propus sa faca romaneste treaba, adica sa lipeasca o hartie cu numarul.

Azi dimineata, surpriza emisiunii!!! Pe fostul afisaj din spate al unui tramvai era lipita o hartie, format A4, cu numarul! Nu stiu daca era condus de vatmanul cu pricina, dar este foarte posibil sa fi fost. Nu l-am prins, ca sa pot verifica. Poate data viitoare.

Oare chiar sa fi avut succes o sugestie simpla, facuta cu scopul de a imi normaliza viata mea si a celorlalti? Atat de mult bun simt sa fi avut acel vatman, incat sa ii fie suficienta o sugestie din partea unui singur calator ca sa repare o situatie? Oare am fost singurul calator deranjat de faptul ca tramvaiul nu putea fi identificat daca il priveai din spate? Oare doar eu am semnalat o problema atat de banala? De asta spun ca e SF ...

Chernobyl

Am vazut seria pe HBO GO, mai putin episodul 4, ca am inteles ca e cu animalute si nu rezist la asemenea scene. 

Ce sa zic? E inspaimantator. Tot ce s-a intamplat acolo ar fi putut sa insemne sfarsitul nostru, al tuturor. Nu stiu daca am avut noroc sau nu, dar probabil ca Dumnezeu a zis ca nu merita sa-si piarda creatia pentru niste erori de soft. Sau ... nu. 

Stiti ce mi se pare cel mai terifiant? Ca acele vremuri s-ar fi putut intoarce in Romania. Practic, ne-a trecut glontul pe langa ureche. Din nou - am avut noroc (?)

Sa intinzi inconstienta si nesimtirea pana la limita absurdului, pentru dorinta de a pune mana pe putere, asta mi se pare a fi fost cauza acelui dezastru. Oameni, multi oameni - apparatchik li se spune - care isi doreau numai puterea, cu orice pret si care se credeau deasupra oricaror savanti, deasupra oricarei teorii, deasupra dreptatii, deasupra adevarului! Se credeau zei sau intentionau sa devina si atunci cine le putea sta in cale? O nenorocita de centrala nucleara? Un banal combustibil, nu de cea mai buna calitate? Niste sclavi nenorociti, care se nascusera numai pentru a infaptui ordinele date de ei, de corifei? N-ai sa vezi!

Va suna cunoscut? Cei mai in varsta am trait astfel de vremuri, in care "partidul era in tot si in toate", in care un singur om (ca si tara era mica, in comparatie cu URSS, care probabil avea mai multi astfel de oameni) era capabil sa gandeasca pentru toti ceilalti si sa stie el care ne era binele suprem si ce trebuia sa facem fiecare "pentru propasirea patriei". Acum, vizionand Chernobyl, mi se ridicau ca din morti senzatiile traite inainte de `89, ma napadeau fricile de atunci si amintirile pareau cat se poate de vii, de reale. Da, n-a trecut prea mult timp de la anii aceia, dar ce mi se pare si mai crunt este ca era cat pe ce ca acele vremuri, acel "conducator iubit" sa se intoarca. CAT PE CE. Si atunci ma intreb, oare repetarea greselilor istorice cui sa ii poata fi imputata? Nu celor care le comit?

Cum am putea, cei care am trait pe vremea comunistilor, sa nu recunoastem tiparele comportamentale de atunci? Cum am putea sa ne mai lasam prostiti de niste aspiranti la statutul de nomenclaturisti si sa-i votam in continuare? Probabil numai daca am suferi de vreo afectiune psihiatrica in masa, vreun sindrom Stockholm al natiunii ... Altfel, nu imi explic de ce s-au adunat atatea voturi de curand pentru un partid care, sub conducerea aceluia, ar fi reinstaurat totalitarismul cat de curand si ar fi facilitat un al doilea Chernobyl sau vreo alta catastrofa care, de data asta, nu stiu daca ar mai fi fost privita de Dumnezeu ca eroare ...

Superioritate

Maia, privind la muritorii de rand care ar fi vrut sa se uite si ei la un film sau ceva ...

Rammstein - Mutter (Official Video)

Azi, pentru prima oara in viata mea, nu mai am cum sa ii spun La multi ani mamei.

Cu toate astea, stiu ca stie, de acolo de unde este, ca ne gandim la ea si ne este dor si nu mai suntem intregi fara ea, dar ca, la un moment dat, ne vom intalni din nou ACASA.

Missie neagra si ghiocei albi

In 2012 incepeam seria postarilor cu ghiocei cu titlul "Max-negru-si-ghiocei-albi". Peste ani si ani, i-a venit randul si maimutei guralive sa devina vedeta de catwalkie-talkie, caci daca am prins-o in doua poze cu gura deschisa, e clar ca nu-i mai tacea trompeta, nu? Asa e ea, e vorbareata casei.

Asa aratau ghioceii azi, 17 februarie, dar s-au deschis acum cateva zile, caci cu fix o saptamana in urma i-am pozat asa:

Iar acum nu doar ca erau deschisi  complet in soarele calm, dar erau cotropiti de albine si emanau si un miros imbatator!

Si cred ca s-au mai inmultit fata de anii trecuti, ba chiar suspectez ca au aparut si niste palcuri noi, dar nu pot sa verific, pentru ca  nu m-am invrednicit in nici un an sa-i pozez pe toti la un loc ca acum:

Concluzia e ca, desi mie mi s-a parut ca anul asta a venit prea repede, primavara e in grafic, caci au fost ani cand ghioceii au aparut cu mult mai devreme, sau ani in care au aparut abia prin martie.

Gravitatie