Ieri am fost SI la homeopat. Raul pe care sunt nevoita sa-l indur de cand m-am lasat de fumat nu isi gaseste cauze in medicina clasica. Acolo nu am reusit sa aflu decat ca am o depresie si o mare lipsa de vitamina D. Pastilele de vitamina mi-au rezolvat, cat de cat, o parte din starile de rau pe care le aveam, dar in peisaj au mai aparut SI niste probleme mari la serviciu, care m-au dat peste cap. Acum si anxietatea face parte din bagaj.
Printr-o conjunctura deloc intamplatoare, am dat peste aceasta doctorita grozava. Nu stiu daca remediul dat de ea va avea efectul promis si muuuuult asteptat, dar simpla prezenta a ei mi-a facut un pic de bine dupa atata amar de vreme de rau. Omul acesta este atat de optimist si de pozitivist, incat ai vrea sa-l iei in brate si sa nu-i mai dai drumul.
Cand tu ii tot povestesti despre problemele tale si ea da din cap si zambeste si spune "aha, da, da, frumos", dincolo de logica se naste speranta. Nu te lasa sa astepti mult, pentru ca la sfarsit iti spune ca tot ce ii povesteai tu se incadreaza perfect intr-un tipar, ca intr-un puzzle. Ceea ce experimentezi tu este cunoscut, are cauze si are si solutii simple. Se vor rezolva toate, asa mi-a spus.
Acum, cand de sute de zile tu iti traiesti viata pentru ca asa trebuie sau pentru ca nu poti scapa de ea, fara sa stii cate resurse mai ai ca sa suporti iadul zi de zi, cand vine cineva si-ti spune ca e normal sa traiesti asa ceva, ca te incadrezi in tipare, ca mergi pe carari pe care au mai mers si altii si ca tocmai te-ai intalnit cu ghidul care te va scoate din jungla, e normal sa scrii despre asta pe blog, nu? :)
10 comentarii:
Ador oamenii cu gândire pozitivă, optimiştii incurabili, ador pe aceia care se oferă să mă scoată de mână din jungla în care inevitabil eşuez din timp în timp.
Te cred că eşti încântată.
Oare cine nu i-ar indragi? Chiar ma gandeam ieri ca pe oamenii cu simtul umorului, care au mereu o gluma la ei care sa te faca sa zambesti, sau pe cei care scriu cu mult umor trebuie ca-i iubeste toata lumea. Bravo lor, sunt adorabili.
Doctorita asta nu stiu cum o fi fost ea "la origini", dar mie mi-a dat senzatia ca a descoperit Graalul, ca prea e increzatoare si prea pare puternica. Asa cum ne trateaza ea pe noi, a tratat-o si pe ea un indian. De atunci zice ea ca i s-a schimbat radical viata. Ce bine si frumos ar fi sa fie atat de simplu! (a tratat si cancere ...)
Ce-ti spuneam eu, cand tu ai scris ca inainta de a-ti fi bine trebuie sa-ti fie rau?Depinde de cat vrei tu sa iti fie rau...S-ar putea sa vrei sa inceapa binele:))Ma bucur pentru tine:))
manuela, eu vreau de mult sa inceapa binele, dar nu e numai dupa mine.
Uraaa!!!Cum sa nu scrii pe blog , asta e motiv de petrecere :), de topait intr-un picior si de uitat perioada gri care se vede ca e de acum in spatele usii (in curand inchise). Numai bine! :)
"aham, da, e normal"
"excelent, foaarte bine, evoluam, evoluam"
cu asa medici, zau de nu incepe binele numai si din vorbele lor.
Mihaela, mai astept un pic cu petrecerea :) Numai bine si tie!
Simona, pai pentru mine de la doamna asta doctor a inceput. Sper sa continue si fara ea :) Adevarul este ca atunci cand un medic e multumit de ceea ce vede, inseamna ca lucrurile sunt pe fagasul cel bun si ca el te poate ajuta.
Cristina prefer sa scriu ca si anonim. Traiesc si eu cu depresie cronica, de la inceputul anului s-a alaturat si o boala cronica foarte rara, de piele, care merge mana in mana cu depresia. Am facut patru ani de psihoterapie. A costat mult, cat o masina dar nu regret nici un banut, eu nu cred ca as mai fi fost in viata daca nu as fi inceput terapia. Si nu ma refer (neaparat) la sinucidere ci si la moarte cauzata de stres.
Psihoterapia m-a ajutat sa progresez foarte mult in viata insa nu m-a lecuit de insomnie si de cosmaruri. Asa ca un psihiatru mi-a prescris cipralex si trittico, le-am luat cateva luni. Acuma sunt intr-o faza fara psihoterapie si fara terapie medicamentoasa. Ma observ foarte atent si daca la inceputul acestei faze saream sa iau un trittico de cate ori nu puteam adormi cum as fi vrut, acum am capatat ceva mai multa incredere in mine si prefer sa astept sa vad poate mi se regleaza somnul de la sine.
Eu sunt foarte atenta la spirale. Cand incep sa ma simt down stiu ca trebuie sa fiu atenta pentru ca daca nu iau masuri, un anume echilibru chimic in creier mi se altereaza. Daca nu reusesc nu e nici o problema, pot sa iau antidepresive. Dar de obicei reusesc. Ies afara la aer, lumina, vant, pun muzica, miros un parfum care imi place, incerc sa meditez (sa-mi golesc creierul) ori sa imi fac auto-hipnoza.
Ce am vrut sa spun este ca forma mea de depresie nu are un sfarsit asa cum nu a avut un inceput (cred ca m-am nascut cu ea). Cu o anumita disciplina si cu terapiile juste se poate trai cu ea. Diabeticii traiesc injectandu-si insulina, noi traim observandu-ne tulburarile de somn si emotive si contracarand.
Si eu m-am lasat de fumat (pe 13.12.2008) si a fost cel mai mare gest de dragoste ce l-am facut vreodata pentru mine insami. :)
Capul sus si ai grija de tine!
Sunt induiosata si inteleg foarte bine prin ce-ai trecut si prin ce treci. Depresia e o boala cu care nu le-as dori nici dusmanilor sa traiasca, pentru ca durerea de/din suflet este foarte, foarte greu de indurat. La asta stii bine ca se adauga lipsa de speranta, deprecierea de sine, lipsa de sens si asa mai departe. Care mai de care mai bune si mai incurajatoare, motive si motivatii de a trai numai unul si unul. E o boala grea, grea de tot. Psihoterapia ajuta mult, dar cand ai bani. Cand n-ai, banii dati pe psihoterapie ti se adauga la motivele de suparare :)
Eu n-am avut bani de psihoterapie, dar stiam ce este, asa ca de data asta mi-am dat seama ca e mult mai grav si ca e nevoie direct de psihiatru, de medicamente. Cipralex am luat si eu, plus o serie de alte somnifere. Mi-au reglat cat de cat somnul, mi-au amortit durerea din suflet, dar nu pot spune ca m-au vindecat pe deplin. Dupa o vreme de la intreruperea treptata a tratamentului, puseele de depresie au revenit in forta. Scriam ca am si avut probleme la birou, anxietate, stres, atacuri de panica si asa mai departe. E greu, e foarte greu sa le faci fata si sa te si prefaci ca totul e in regula.
Dumnezeu m-a ajutat, insa si am descoperit homeopata de care povesteam. Dintr-o data totul a capatat explicatii, sens si am apucat pe un drum pe care am si rezultate bune. N-am mai facut episoade mai lungi de 2 zile, nu m-am mai trezit noaptea plina de spaima, am cosmaruri suportabile, ma simt bine.
Mi-a recomandat o carte - "Medicina cu susul in jos". Caut-o si tu si o sa intelegi de acolo cum apar bolile fizice. Mie mi s-a parut plauzibil si stiu ca si tu faci o corelatie intre boala de piele si stres. Ma bucur ca pentru mine ca ai invatat sa-ti recunosti starile si sa te descurci cu ele. Nu te lasa si bazeaza-te, ca si eu fac la fel, pe ideea ca tot ceea ce simtim rau in puseele de depresie e fals, e indus, e de depasit si chiar se poate depasi.
Ar fi multe de spus, ma si batea gandul odata sa descriu toate starile prin care treceam, dar apoi m-am gandit ca e ca si cum as da legitimitate unui rau. Mai bine sa se duca pe pustii, nu sa ramana scris.
Multa, multa sanatate si mai scrie-mi cum te mai simti, chiar si anonim.
Cristina bolile de piele sunt aproape in majoritate psihosomatice. Pielea este bariera dintre noi si restul lumii si cand sufletul nu reuseste sa se delimiteze bine se imbolnaveste bariera fizica.
Cand sufletul sufera corpul se imbolnaveste :) Stii, cand se uita la pielea mea barbatul meu stie cum stau cu nervii :))
Multa sanatate si tie. Am vrut sa-ti spun ca nu esti singura :)
Trimiteți un comentariu