Aseara, in jur de ora 18, inainte de a intra in Otopeni, in drum spre casa, vedem cerul in zare ca se lumineaza intr-o stranie culoare albastra. Cum pe deasupra un avion se pregatea de atingerea solului, am comentat ca probabil i-au luminat pista sa vada mai bine unde aterizeaza si ne-am linistit.
Cativa km mai incolo, cerul se lumineaza din nou, in aceeasi stranie culoare albastra. Hm ... "ai vazut" ... "da, da, am vazut! fulgera???? cum naiba" ... "da, cred ca a ... fulgerat".
Pentru mine nu era prima oara cand intalneam acest straniu fenomen iarna. In decembrie 2010 am auzit cum tuna, dar atunci ploua (ploaie din asta inghetata) si am presupus eu ca, desi ciudat sa tune in decembrie, poate ca nu era chiar iesit din comun.
De data asta, insa, nu m-a uimit atat de tare fenomenul, cat culoarea straniu de albastra a cerului si iluminarea lui poate peste masura de intensa. Ca erau fulgere mi s-a confirmat cand am ajuns acasa si am auzit si ca tuna, dar eu fulgere de asemenea culoare n-am mai vazut. Am observat apoi ca se intrerupea si curentul cand fulgera, pentru cateva secunde.
Toata noaptea a batut un vant sinistru. Dimineata nu mai aveam cablu TV, dar am prins niste sunete la un ceas cu radio, atat cat sa aflam ca nu s-a decretat inca stare de asediu, singura care poate ca ar face pe stiu-eu-cine sa nu se crizeze ca nu vin la birou. Am plecat de acasa, ca in fiecare zi, asigurandu-ma ca in caz de ceva, animalutele au cu ce sa supravietuiasca timp de cateva zile.
Patrupedele mele au sanse mari de viata buna si indestulata, dar ma uit la bietii catei de pe strazi, unii schioapata, altii par lipiti de gheata, Banel - un caniche semivagabond de pe strada mea a murit, ma uit la pasarele cum cauta disperate ceva de mancare, pentru ca pe a lor a acoperit-o si o acopera in continuare zapada ... in fine, ma uit la ei cateva fractiuni de secunda, cand imi trec pe dinaintea ochilor fara avertisment, caci altfel imi intorc privirea, nu pot suporta atata suferinta.
Si totusi e doar o iarna ...
7 comentarii:
la noi ar fi jale daca n-am putea ajunge - de fapt nu ne permitem sa nu ajungem - din cauza cainilor nu poate intra nimeni in curte, iar pisicile sunt de obicei lasate in casa. masha mereu, jinx de obicei, zombie ocazional. si eu le las mancare din belsug, hranesc pasarelele livezii, ba mai vin si o marca de ciori mai mari. hranesc si cainii comunitari de la serviciu si tot ma simt vinovata ca-mi place iarna.
Of, Cristina, nu putem face suficient pentru ca să alinăm suferinţa lor!
Pentru păsărele nu mă simt atât de vinovată, ele vin şi mănâncă din ce le pun găinilor. Pisicile din vecini se apropie prudent când le strig pe ale mele şi le mai las şi lor un bol cu ce refuză să pape răsfăţăturile casei. Am adoptat de-a lungul timpului mai mulţi câini vagabonzi, dar tot nu este destul...
Chiar m-am gândit la Missie a ta şi la mămica ei când povesteai cum ai rămas blocată în Bucureşti.
Câtă nevoie am de nişte vecini de încredere!
simona, stiind ca nu va puteti permite sa nu ajungeti, ce gandesti cand te trezesti ca singurul drum de acces catre casa e inchis de politie? de aia sunt eu stresata maxim in perioada asta.
diana, de missie si maia nu-mi fac griji o zi, doua, ca au suficienta mancare si apa si stau la caldurica. imi fac probleme pentru max, el doarme noaptea in casa si nu stiu cum ar rezista in cusca pe temperaturile astea atat de scazute. in plus, nici apa n-ar avea, ca ii ingheata in castron, mancare nu-i poate ajunge decat o zi, ca o mananca, deci cu el as avea mari emotii. norocul nostru e ca vecinii (care ne sunt, de fapt, rude foarte apropiate) isi permit sa stea acasa cand vremea pare riscanta, asa ca cu ei ne ajutam. dar si vecinii mei ceilalti, la o adica, ar putea fi de incredere, deci am noroc.
pasarelele le hranesc degeaba, le acopera zapada toate cutiile in care le pun paine sau vin ciorile si curata tot din prima sau fugareste max tot pasaretul ...
cristina, noi mai avem 2 variante ocolitoare, mai greu de ajuns, dar macar posibile.
Era o vorba care spunea: cati catei, toti ai mei :). Am citit-o si eu intr-un ziar in urma cu ceva ani si m-am recunoscut in ea. Si eu sunt prietena cu toti cateii din drumul meu spre si de la servici carora le las ba cate-un pumn de bobite de cate, ba ceva painica inmuiata in ciorba , oase, ceva sa le placa, dar si cu pisicile din vecini care atunci cand ma vad miorlaie dupa mine pe strada sa le dau ceva bun. Asta pentru ca si mie mi se rupe sufletul de mila lor si de dragi ce-mi sunt toti :).
eu incerc sa ma controlez, caci imi dau seama ca n-am resurse pentru toti si nici nu rezist sa le vad suferintele, asa ca foarte adesea intorc in alta parte capul. de cate ori am, insa, le dau.
eu nu am curte si multe animalute, dar tot sunt ingrijorata de jazz, si de motanul golan de la serviciu care doarme intre usile glisante unde bate climatizarea. e gras ca un purcelus.
trebuie sa povestiti tot, fiindca nu e chiar obisnuit ce se intimpla.
iar animalele salbaticite de foame si frig aiurea pe strazi ne fring inima.
Trimiteți un comentariu