Asta e titlul unui film pe care tocmai l-am văzut. N-o să comentez prea multe despre film, că puteţi găsi pe net cam totul despre el, o să comentez doar pe lângă.
Ei bine, Marley e un câine al unui cuplu. Nu orice fel de câine, ci "cel mai rău câine de pe planetă". Nu-s "a dog person" şi până la filmul ăsta nu mi-am imaginat niciodată cum ar fi să am unul. Mă blocam mereu la faza cu scosul afară şi din cauza asta pelicula mi se rupea înainte chiar de a-mi alege vreo rasă, vreo talie or smthg. La culoare n-aş fi avut probleme, ar fi fost black or nothing.
Ei bine, cât am vizionat filmul, m-am SIMTIT de parcă aş fi avut câine. Doamne, ce-mi mai creştea tensiunea când se apuca fiara de ros toate cele prin casă! Ce mă mai enervam când dărâma tot! Ce disperare m-a cuprins când a înghiţit lănţişorul din aur! Cu medalion cu tot!
Sigur, am şi râs, că doar era comedie şi nu mi se întâmpla chiar mie, ci lor, hi hi hi. Le-am admirat răbdarea, calmul şi disponibilitatea sufletească, pentru că ei nu-şi pierdeau cumpătul niciodată, dar mi-a fost clar că eu n-aş fi putut suporta aşa ceva, drept pentru care mi s-a părut perfect normală reacţia ei când a vrut să trimită câinele la fermă. O să vedeţi filmul şi o să înţelegeţi mai bine.
Spre final lucrurile se schimbă, însă. Comedia devine dramă, pentru că am plâns cât nu plâng eu în doi ani la un loc. Si am primit o palmă morală direct peste ochi. Am înţeles că-s egoistă şi poate chiar şi rea. De ce? Păi pentru că fiinţele de lângă mine mă iubesc no matter what, iar eu mă enervez pe ele când nu fac ceea ce consider eu că ar trebui să facă. Si mă supăr pe ele şi le cert şi chiar dacă nu le bat, aş vrea s-o fac. Si m-am gândit că pisica mea e bătrână şi bolnavă şi mai face pe ea uneori şi mie îmi vine s-o omor şi o cert şi uite că iar îmi vine să plâng când mă gândesc la asta. Promit că n-o să mă mai supăr pe ea câte zile o mai avea şi o să o iubesc şi o să-i fac viaţa cât de bună o să pot. Si mai promit că n-o să mă mai supăr niciodată pe nici un bolnav de care o să am grijă.
Ei bine, Marley e un câine al unui cuplu. Nu orice fel de câine, ci "cel mai rău câine de pe planetă". Nu-s "a dog person" şi până la filmul ăsta nu mi-am imaginat niciodată cum ar fi să am unul. Mă blocam mereu la faza cu scosul afară şi din cauza asta pelicula mi se rupea înainte chiar de a-mi alege vreo rasă, vreo talie or smthg. La culoare n-aş fi avut probleme, ar fi fost black or nothing.
Ei bine, cât am vizionat filmul, m-am SIMTIT de parcă aş fi avut câine. Doamne, ce-mi mai creştea tensiunea când se apuca fiara de ros toate cele prin casă! Ce mă mai enervam când dărâma tot! Ce disperare m-a cuprins când a înghiţit lănţişorul din aur! Cu medalion cu tot!
Sigur, am şi râs, că doar era comedie şi nu mi se întâmpla chiar mie, ci lor, hi hi hi. Le-am admirat răbdarea, calmul şi disponibilitatea sufletească, pentru că ei nu-şi pierdeau cumpătul niciodată, dar mi-a fost clar că eu n-aş fi putut suporta aşa ceva, drept pentru care mi s-a părut perfect normală reacţia ei când a vrut să trimită câinele la fermă. O să vedeţi filmul şi o să înţelegeţi mai bine.
Spre final lucrurile se schimbă, însă. Comedia devine dramă, pentru că am plâns cât nu plâng eu în doi ani la un loc. Si am primit o palmă morală direct peste ochi. Am înţeles că-s egoistă şi poate chiar şi rea. De ce? Păi pentru că fiinţele de lângă mine mă iubesc no matter what, iar eu mă enervez pe ele când nu fac ceea ce consider eu că ar trebui să facă. Si mă supăr pe ele şi le cert şi chiar dacă nu le bat, aş vrea s-o fac. Si m-am gândit că pisica mea e bătrână şi bolnavă şi mai face pe ea uneori şi mie îmi vine s-o omor şi o cert şi uite că iar îmi vine să plâng când mă gândesc la asta. Promit că n-o să mă mai supăr pe ea câte zile o mai avea şi o să o iubesc şi o să-i fac viaţa cât de bună o să pot. Si mai promit că n-o să mă mai supăr niciodată pe nici un bolnav de care o să am grijă.
3 comentarii:
scumpica de tine.
Imposibil, suntem oameni, deci pe toate le avem cu lipsa. Imi ingrijesc mama bolnava de alzheimer, face pe ea, o iubesc, am facut niste sacrificii pt ea , ca sa ramana langa noi, sa nu moara inainte de vreme intr-un camin, dar tot imi mai pierd cumpatul, tot ma mai trezesc ca tip la ea, apoi fireste plang de durere ca am facut-o, ca e asa bolnava... Sa nu cerem de la nimeni - nici de la noi - perfectiunea.
multa sanatate mamei si multa putere voua!
Trimiteți un comentariu