A doua sedinta

O sa incep prin a spune ca am facut un chestionar, fara sa citesc decat cateva pagini din regulament, dupa ce m-am uitat la indicatoare pe net si am luat 21 din 26. N-am stiut treaba de mecanica. Mi s-au parut logice intrebarile si poate ca am avut si norocul incepatorului.
Cat despre condus ... azi am impresia ca am retinut mai putin decat prima data. Trebuie sa-mi intre in cap ca: dupa ce am calcat ambreiajul, am pornit motorul, am lasat frana de mana; vitezele le schimb numai cu ambreiajul la podea; ca dupa ce semnalizez, iau mana de pe semnalizator si o pun pe volan; inainte de a face dreapta, ma asigur uitandu-ma in oglinda din dreapta [cu asigurarea pe stanga ma descurc mai bine] si in cea retrovizoare.
Nu reusesc inca sa pun frana usor. Nu reusesc inca sa scap de panica atunci cand ma apropii de o intersectie. Nu m-am prins prea bine cum bag intr-a treia, ca am reusit sa bag direct intr-a cincea.
La semafor, daca abia s-a pus rosu, calc ambreiajul, o scot din viteza, iau piciorul de pe ambreiaj. Cand palpaie verdele la pietoni, calc ambreiajul, bag intr-a-ntaia si pornesc usor, dupa ce s-a facut verde la noi. Dupa ce am pornit, ridic usor piciorul de pe ambreiaj si accelerez. USOR!
Desi mi se pare ca tin drumul drept, Cristi mai trage din cand in cand de volan, spunandu-mi ca sunt prea pe stanga sau prea pe dreapta. Am reusit si sa ies un pic pe aratura, in cateva curbe foarte scurte, pentru ca n-am mai manevrat atat de mult volanul pana acum. M-am speriat si m-au trecut toate apele, dupa care am oprit masina si am tras o portie zdravana de ras nervos.
Va trebui ca data viitoare sa ma mai uit si dupa indicatoare, nu doar in fundul masinii din fata. N-am reflexele atat de bune pe cat mi-as fi dorit, dar poate ca dupa ce mi se formeaza automatismele, voi putea fi atenta si pe unde merg, nu numai la ce trebuie sa fac ca sa mearga masina.

Prima zi de şcoală

Am început-o. O să încerc să scriu după fiecare şedinţă ce-am reţinut.
Ambreiajul face legătura dintre motor şi maşină. Când e călcat, maşina nu primeşte putere. Ambreiajul se calcă până la capăt în trei situaţii:
1. Inainte de a pune mâna pe cheie
2. Când schimbi vitezele
3. Când trebuie să frânezi.
FRANA NU SE CALCA ATUNCI CAND AMBREIAJUL E RIDICAT, e o comandă contradictorie.
Aşadar: calc ambreiajul, rotesc cheia până se aprind beculeţele, stau o secundă, rotesc până la capăt, bag a-ntia (?), ridic uşor stângul de pe ambreiaj, maşina porneşte. Accelerez uşor. Calc ambreiajul, bag a 2-a, ridic stângul de pe ambreiaj, accelerez mai mult.
Când tre să pun frâna, calc ambreiajul şi pişc frâna INCET!
Dacă vreau să schimb banda, semnalizez cu 50 m înainte şi mă uit în oglinda corespunzătoare, dar şi în aia de mijloc. Pe aia de mijloc tre s-o pândesc mereu, câte o fracţiune de secundă.
ORICAT DE DRAGI MI-AR FI ANIMALELE, NICIODATA SA NU PUN IN PERICOL VIATA CELOR DIN MASINA PENTRU A SALVA UN ANIMAL.

Cam atâta-mi amintesc de la prima şedinţă. Acum, impresii. Nu cred că voi fi o şoferiţă nemaipomenită, pentru că acest prim contact cu maşina şi cu volanul nu m-a dat pe spate de plăcere, dar nici nu mai cred că voi fi o catastrofă, pentru că instructorul a văzut că am ceva nativ în mine, nu ştiu exact ce, dar s-a mirat de pildă că am dus mâna unde trebuie ca să semnalizez, că am avut tendinţa să încetinesc atunci când am intuit un pericol (cică cei mai mulţi, când se sperie, accelerează. Mi se pare împotriva firii) şi nu mai ţin minte ce altceva.
Cel mai greu mi s-a părut să înţeleg ce se vede în oglinzi. Dat fiind că e prima oară când privesc în ele, sper ca până la urmă să pricep ce văd acolo şi să ştiu şi ce să fac cu informaţia.
Pe al doilea loc stă treaba cu semnele şi semnalele de pe traseu. N-am văzut nici măcar semafoarele, decât după ce mă făcea el atentă că urmează. De semne de circulaţie nici nu poate fi vorba să mă fi uitat la ele, căci habar n-aş fi avut cum să le interpretez şi ce să fac cu ele, dar poate că şi asta o să învăţ în timp.
Cristi, instructorul, e un tip ok, nu mă simt stresată cu el, vorbeşte bine şi mult, face mişto de mine nederanjant, are intenţia clară de a transmite tot ce ştie el că trebuie şi tot ce poate.
Atât azi.

Băbuţ

Incepuse să meargă spre bine după perfuziile alea. Am fost să-i mai facem nişte analize, plini de speranţă, ca să începem un nou tip de tratament. După ce s-a ghiftuit de medicamente pentru ficat, Pinţei i-au crescut transaminazele la 250, de la 190 înainte de pastile, care 190 era şi el mult peste limita maximă admisă.
Cum o fi posibil ca, sub tratament, analizele să ţi se înrăutăţească, dar să te simţi mai bine? Să mai zici că nu-s ciudate căile Domnului ...
Eu ştiu că e destul de bătrâioară Băbuţ, dar dacă tot o vrea la El, măcar să n-o facă să sufere, căci nu cred eu că ea nu suferă cu analizele astea aşa de proaste. Mi-a mai lăsat-o mie un pic? Nici nu ştiu ce să mai zic. Zic mulţumesc, oricum, pentru zilele astea cât o mai am lângă mine, zic mulţumesc pentru clipele când e din nou Băbuţ cea pe care o ştiu dintotdeauna, zic mulţumesc pentru că avem suficiente resurse financiare ca să suportăm cheltuielile cu tratamentele ei, dar de înţeles, nu prea pot să înţeleg.

Să "cumpăr" asta?

Am primit-o pe mail:

"Un tip de pe langa Round Lake, Sask. ( Canada ) a vazut jucand, intr-un mod straniu,pe oglinda lacului ceva ca o minge si s-a dus sa vada ce e.Cand a ajuns acolo, s-a dovedit ca de fapt era un somn care evident ca incercase sa inghita o minge de baschet, dar aceasta i-a ramas intepenita in gura!! Somnul era obosit mort de atatea incercari de a se scufunda, dar mereu mingea il aducea la suprafata. Tipul a incercat de multe ori sa-i scoata mingea dar nu reusea. Pana la urma a pus-o pe nevasta-sa sa taie mingea, care s-a desumflat si astfel eliberand calicul somnul. Probabil n-ai crede daca nu ai vedea pozele urmatoare ... "

Incă n-am aflat răspunsul

Probabil că Dumnezeu s-a gândit că îi e milă de noi şi a lăsat-o pe Pinţa să se facă bine.
Acum am răcit eu, dar mă bucur în fiecare zi că asta mică e cât de cât bine.

Oare de ce?

Bolile sunt o invenţie proastă a lui Dumnezeu. Nu ştiu ce a gândit când le-a creat, dar în opinia mea a fost sadic. Era mai simplu ca atunci când avea de gând să pedepsească pe cineva, să-l pună să facă o mie de flotări sau altceva. In plus, nu înţeleg de ce trebuie să pedepsească şi animăluţele. A, sau dacă e să ne luăm după Lazarev, bolile la animăluţele noastre sunt date ca să ne pedepsească pe noi, cei care am greşit în faţa lui, dar pe care El totuşi ne iubeşte.

Nu sunt de acord, dar până la urmă cine sunt eu să judec? Si ce-aş putea face dacă nu sunt de acord? Nimic, după cum se vede. A, că mă duc zilnic cu Pinţa la doctor şi că îi fac fel şi fel de tratamente, o scot din fel şi fel de crize, deşi doctorii îmi sugerează să mă opresc? Nu mi se pare că fac mare lucru. Uneori chiar stau şi mă gândesc dacă e bine că insist s-o ţin în viaţă. Poate că ea ar vrea să moară, dar eu n-o las. Cu toate astea, când o văd că mănâncă şi că se suie la mine în braţe şi doarme liniştită ca un copil, cum aş putea s-o las să sufere? Evoluţia acestei boli e foarte perfidă, când are câte o zi când se împleticeşte la mers, când are câte una în care e din nou vioaie. Nu ştiu dacă să aştept de la ea un semn că trebuie să mă opresc din a mai încerca, nu ştiu dacă trebuie să încep să mă obişnuiesc cu ideea că ea n-o să mai fie, ştiu doar că mă apucă o furie neputincioasă când o văd că abia se mai ţine pe picioare, sau când mă duc la baie şi văd că iar a făcut apos.

Pur şi simplu nu ştiu ce ar trebui să fac, dar până atunci încerc să nu mă dau bătută.

LEONARD COHEN

Aseară am fost la concert. Iniţial am vrut să scriu un post înălţător, plin de metafore, de extazieri şi mai ales de laude. După o oră de căutat idei prin capul gol, mi-am dat seama că nu-s în stare de aşa ceva.
O să mă mărginesc la a spune cum a fost, în cel mai simplu limbaj.
Puhoi de lume. M-am aşezat pe o bancă, aşteptând să se întoarcă soţul de la locul de parcare pe care se dusese să-l caute (nu l-a găsit decât la mama dracu' - asta a fost singura chestie naşpa). Treceau pe lângă mine zeci şi zeci de fiinţe, de toate vârstele şi toate genurile - de la hipioţi apuşi până la piţis de pe care mă mir că nu cădea tencuiala când păşeau apăsat pe tocuri interminabile.
Deşi se anunţase că la 7.30 începe, a început abia pe la 8 şi ceva. Am înţeles că anul trecut a fost punctual, dar că fix pe "Dance Me ..." românii se buluceau să-şi găsească locurile pe întuneric că de, românii au probleme cu traficu' şi n-au învăţat încă să-l ia în calcul când pleacă de-acasă.
Well, apăi anul ăsta tot cu "Dance Me to the End of Love" a început. Incă mai erau ameţiţi care se plimbau printre rânduri, fie că întârziaseră, fie că se întorceau de la cele două cozi interminabile de la suc/bere.
Greu cu aşezatul şi liniştitul şi m-a descumpănit un pic treaba, pentru că pe o astfel de minunată melodie ar fi trebuit să stăm cuminţi şi ... nu ştiu, pioşi ca la biserică, încercând să intrăm în atmosferă, că doar n-avea concertul să dureze la infinit.
Hai, uşor uşor lumea s-a liniştit şi i-a acordat atenţia cuvenită LUI. E singurul titlu (cred) pe care îl scriu cu majuscule, iar pronumele le voi scrie tot cu majuscule, pentru că nu ştiu cum altfel să mă adresez acestui monumental cântăreţ.
Ceea ce a urmat nu pot spune că mi-a depăşit aşteptările, pentru că nu aveam aşteptări. M-a trecut prin toate stările posibile, de la plictiseală până la plâns, trecând prin uimire, bucurie, fericire, extaz şi tot ce vă mai poate trece prin cap, stări pe care numai un fapt de o impecabilă calitate mi le pot provoca.
Am avut pe tot parcursul concertului o vagă strângere de inimă, pentru că acea voce venea dintr-un trup firav, pe care vârsta parcă l-a împuţinat şi l-a fragilizat.

Chiar şi EL era conştient de un viitor inevitabil final, pentru că a spus ceva de genul că nu se ştie dacă va mai trece pe la noi. Rămân cu impresia că nu va mai apuca să treacă, dar fie ca sfârşitul să-i fie ... mai bine să nu-i mai fie niciodată, că şi-aşa a sfidat timpul cu muzica lui, poate sfidează şi moartea.
Scena a fost de o simplitate perfectă, egal de elegantă şi fără nici un element care să răpească atenţia de la muzică sau să compenseze vreun neajuns. Un drapaj pe care se plimbau culori aprinse sau stinse, după cum cerea melodia.

A făcut frecvent câteva gesturi: a îngenunchiat, şi-a scos pălăria - ba în faţa publicului, ba în faţa membrilor trupei şi a ieşit ţopăind de pe scenă. Când îngenunchia, mi se părea că e un fel de gest peste măsură, căci noi ar fi trebuit să îl facem, în faţa acestei voci şi a acestui suflet care nu numai că a făcut istorie, dar a şi atins milioane de suflete. Nu reuşesc să scap de vorbele mari, dar nici nu cred că se poate vorbi altfel despre DOMNUL COHEN.




Pe la ... cine ştie cât să fi fost ceasul, concertul s-a încheiat. Publicul, care până atunci stătuse liniştit pe scaune şi aplaudase cuminte, a luat foc. L-au aplaudat cu o frenezie meritată pe DOMNUL COHEN, în picioare, ovaţionând şi acesta s-a întors. A urmat, după părerea mea, un al doilea concert, pentru că s-au mai cântat multe melodii şi ... nimeni nu s-a mai aşezat. Aşa ar fi trebuit să fie de la început, lumea ar fi trebuit să stea în picioare, pentru că dacă DUMNEALUI, la vârsta pe care o are, a reuşit nu numai să facă asta, dar să ne şi dea din fiinţa lui, aşa ar fi trebuit să facem şi noi.

Mă consider norocoasă că am reuşit, în anul 2009, să văd un artist desăvârşit, care a scos primul album înainte de a mă naşte eu.