Pozitivisme

Azi am simtit pentru prima oara dupa muuult timp ca pot sa ma duc acasa si sa fac ceea ce-mi doresc, nu ceea ce trebuie. Nu stiu de ce am considerat ca merita subliniata chestia asta, dar m-a surprins cat de bucuroasa am fost cand mi-am dat seama ca da, ma duc acasa, uit de birou, uit de treburile obligatoriu de facut si fac ce vreau. Pentru ca pot si pentru ca merit. Clar? Incep sa-mi amintesc de ce se spune ca e frumoasa viata.

Intrebare

Cand un om prost crescut, grobian, cioban, nesimtit, dar care are putere si bani, jigneste pe cineva vorbindu-i de sus, desconsiderandu-l, razand de el, spunandu-i ca nu e capabil sa faca ceva anume, acel cineva ar trebui sa se simta inferior? Ar trebui sa se gandeasca sa ia masuri ca sa poata face ce-i cere celalalt?

Azi

Nu-s foarte inspirata, dar ma plictisesc si am zis sa scriu ceva aici, ca sa nu uit. Candva, poate o sa-mi foloseasca.

De ceva vreme simt ca timpul, care in inchipuirea mea e ca un tort, s-a lichefiat. Straturile de crema s-au amestecat cu feliile de blat si a rezultat o masa amorfa. Cum adica? Adica asa bine. Ma simt invadata de amintiri, de senzatii din trecut pe care le retraiesc aproape cu aceeasi intensitate ca atunci cand s-au petrecut.

Ce nevoie aveam eu sa-mi amintesc de matusa mea, pe vremea cand aveam 10, 11 ani? Nici una, dar iata cum imi vine in minte exact ceea ce simteam pe atunci, cand ea venea acasa de la serviciu. Nimic special, ci doar o amintire pe care nu a declansat-o nimic. A venit brusc, mi-a facut inima sa tresara, exact ca atunci (e o matusa destul de severa, nu se numara printre favoritele mele) si a disparut, dar mi-a lasat in gura un gust de rugina. Da, stiu, poate am lipsa de fier. Am.

Venind spre casa, in masina, am avut senzatia ca "timpurile" alea s-au mai petrecut o data (nu, nu odata, o data) candva, intr-o copilarie ce-i drept nu foarte fericita. De data asta n-am mai putut localiza cu precizie amintirea, dar e ceva in mirosul asta de primavara care ma face sa retraiesc niste senzatii nu tocmai placute, niste vremuri nu tocmai fericite, dar din care atunci (cand?) am  scapat.

Alteori, cand as vrea ca timpul nu sa zboare, dar macar sa treaca cu viteza normala, el parca sta. Sigur, de cele mai multe ori fie nu am nimic de facut atunci,  fie mi se intampla ceva oribil. In cele mai multe dintre aceste momente sunt la birou, normal. Da, chiar, exista si oameni carora a face rau li se pare o terapie buna.

Mi se mai intampla sa ma apuce panica pentru un pasaj din viitor, cand "simt" eu ca se va intampla ceva rau. Da, asta deja frizeaza un pic patologicul, dar postarea e pentru documentare, in caz ca.

Si uite-asa, inauntru aluneca strat de timp peste strat de timp, trecut peste prezent si viitorul nu va mai fi ce ar fi trebuit sa fie. Tortul nu va mai fi strat peste strat, ci strat in strat.

Pozitivisme reloaded

Nu am mai scris nimic la seria asta a pozitivismelor, de multa vreme. Ar fi cazul, nu?

Ei bine, poate ca primul lucru pozitiv este ca a venit primavara. Am scapat de iarna aia odioasa, dar culmea stiti care e? Ca mi-e dor de ea :))) Da, ma incearca asa, un sentiment straniu ca am nevoie din nou de atmosfera de Craciun, cu jingle bells, cu zapada, brad etc. Well ...

Alt lucru pozitiv este ca am reusit sa pun mare parte din lucruri la punct, la timpul potrivit. Daca anul trecut pe vremea asta se instala cu brio depresia si ma tintuia la pat la propriu, facandu-ma sa las absolut totul de izbeliste, in paragina, in dezordine si cu termenele de mult depasite, anul asta m-am mobilizat zic eu exemplar. 

De ce exemplar? Pentru ca am facut singura curatenie prin gradina, am facut singura straturile si insamantarile, am plantat singura un salcam japonez si niste tufe din alea de fac flori galbene cand afara mai e inca zapada, am taiat partea de jos a boltei de vie, ca pe scara nu ma urc, am sters geamurile, am dat cainele cu antiparazitar si asa mai departe. Sigur ca mai sunt muuuulte de facut, dar intr-un fel sau altul imi dau voie sa mai dau si rateuri, perfectiunea n-o mai caut de multa vreme, ca nu are sens.

Cele mai fericite fiinte de iesitul nostru in curte au fost animalutele. Stiu ca v-am plictisit cu pozele cu ele, dar n-am ce sa va fac :)

Mama si fiica, intr-un cuplu in care fiecare are sarcini precise: una pandeste prin gard teritoriul de explorat (Missie), cealalta (mama Maia) sta de 6, sa nu le ia inamicul prin surprindere:

Dar, desi s-a folosit camuflajul perfect ...

... inamicul tot le-a descoperit si a atacat ...

Pentru ca era cat pe ce sa fie prinsa coada, s-a preferat fuga. Desi rusinoasa, fuga e sanatoasa si s-a ales o varianta scurta a traseului:

Inamicului nu i-a mai ramas decat sa-si ia jucariile armele si sa plece, recunoscandu-se invins de tactica fara cusur a armatei pisicesti si ofticandu-se maxim:

The end pentru moment.