Asa, un fel de update

Nu mai are legatura cu lasatul de fumat. Dupa cateva crize de plans si dupa multe zile de tristeti insuportabile si chiar dureroase, am fost la doctor. Mi-a zis ca depresia mea nu are ca si cauza lasatul de fumat, ci o acumulare de probleme in timp. Fair enough. Mi-a dat un tratament pe care il urmez constiincioasa, desi in prima saptamana nu a avut nici un efect. Abia de ieri (din a 10-a zi) parca simt ceva imbunatatiri, dar mai am rabdare, caci alta solutie nu vad.
Stiu ca toata lumea crede ca e in puterea mea sa ma ridic singura de jos, iar eu nu pot sa spun decat ca as vrea din tot sufletul sa fie asa, dar nu este. Oricat de puternica as fi (desi  nu sunt, doar ma straduiesc sa fac fata problemelor fara sa ma dau cu capul de toti peretii), de data asta am avut nevoie de ajutor specializat, l-am primit, sper sa-si faca efectul cat mai repede si sa scap de beleaua asta de pe cap, ca tare rau mi-a mai fost.

Ma vreau inapoi

M-am cam saturat de starea asta de depresie. Vreau sa fiu din nou eu, cea care ma entuziasmam la te miri ce frumuseti hand made de pe net si vroiam neaparat sa le fac si eu. Eu sunt aceea care a facut o colectie de zeci de mii de poze cu astfel de frumuseti, nu sunt asta de acum, care nu mai are rabdare decat de deschis si inchis bloguri. Eu sunt cea care facea lucru de mana zi de zi, nu cea de acum, care zace in pat aproape in fiecare zi si care nu se mai poate apropia de nimic din ceea ce a inceput si nu a terminat. Eu sunt cea care petreceam ore in sir in gradina, afara, bibilind plantele (ca sa aiba Max ce calca), nu cea pe care o apuca criza de nervi cand vede ca in loc de salata e o mare urma de laba de Max pe pamant. Apropo de Max, eu eram cea care incercam sa-i fac o educatie, nu cea de care el acum fuge cu coada intre picioare. Eu sunt cea care imi lasam imaginatia sa zburde ca sa concep o cuvertura de fotoliu din materiale adunate in timp, nu asta de acum, care isi uraste casa. Eu eram cea care oboseam in urma efortului fizic, nu asta de acum, care a sapat obsesiv, pana si-a dislocat umarul. Ma vreau inapoi.
Maine poate ca o sa se rezolve.

Cuţu prost

Asta aşa, ca să mai schimb un pic aerul din ultimul timp de pe aici.

Depresia

Am observat (şi mi s-a şi spus, recunosc) că scrisul pe blog îmi face bine, într-o oarecare măsură. Faptul că Laura îmi este alături şi-mi mai dă câte un sfat pertinent mă ajută şi mai tare (Laura, plimbatul fără scop nu a fost niciodată un domeniu în care să excelez. Am mers la plimbări tematice până acum, dar prin incinte, recunosc, adică la shopping). Face mult să primeşti nişte sfaturi de la un om care a trecut prin ce treci tu, sau cel puţin ştie cum să abordeze subiectul. Am ajuns să nu mai suport foştii fumători care bravează şi se miră că eu  trec prin ce trec, că la ei n-a fost nici pe departe aşa, că ei în maxim 3 săptămâni au scăpat de sevraj etc.
Nu ştiu dacă ţine de câte ţigări am fumat pe zi, sau de vârsta la care m-am apucat. Cred mai degrabă că ţine de fire. Am (când fumam, aş fi spus cu multă siguranţă "am avut") o fire înclinată la 89 de grade spre pesimism. Sunt depresivă de la sine, am tendinţa de a vedea jumătatea goală a paharului şi doar cu foarte multă educaţie am reuşit să mă comport civilizat în societate. Educaţie care să combată efectele educaţiei primite în familie, care m-a vrut ceea ce eu nu eram şi mi-a pretins mereu ceea ce eu nu puteam să dau, decât cu foarte mari eforturi.
Poate că sună tâmpit, dar m-am lăsat de fumat din cauza mamei şi tot din cauza ei îmi este ruşine acum să mă apuc din nou de fumat. Ruşinea de a pune din nou ţigara în gură m-ar marca puternic. Aş pierde orice brumă de respect de sine, aş fi în ochii mei ultimul om.
Depresia de acum este ceva nemaiîntâlnit. Am mai avut eu un episod acum câţiva ani, tratat la psiholog. De aici şi marea mea descoperire de azi: depresia are întotdeauna nişte cauze externe. Poate că biochimia individuală întreţine terenul fertil pentru dezvoltarea ei, dar cauza este mereu în afara individului.
Primul episod a fost generat de stresul de la serviciu. Am avut nişte probleme pe o perioadă foarte îndelungată, m-au măcinat zi de zi şi într-o zi psihicul meu a făcut poc. Psihologul a înţeles repede ce s-a întâmplat şi probabil că de aia a şi ştiut cum şi unde să acţioneze.
Episodul de acum este generat de lăsatul de fumat, de faptul că nu  mai am cârja de  care să mă sprijin ca să merg mai departe şi sunt nevoită să mă târâi. Mă târâi eu cât mă târâi, mai cu după amieze întregi de dat la hârleţ, mai cu plimbări prin magazine până seara târziu, dar când ajung acasă, încep să mă doară rănile.
Dacă mai vine şi un weekend din ăsta ploios, fără nici un ban şi fără motorină în rezervor, mă ia gaia clar. In astfel de zile aş devora cu certitudine un vagon de ciocolată, dacă aş avea.
Azi mi-am făcut programare la medicul de familie, pentru miercuri.  

Greu, domn'e, foarte greu

Laura, da, mai sunt pe pozitii, dar simt ca ma cam ia gaia.
Depresia se instaleaza totusi, chiar daca cu pasi timizi.
Am ajuns sa nu mai suport casa, gradina, cainele, pe mine. Nu imi mai vine sa fac nimic, zac in pat cat pot de mult. Sambata am plans o jumatate de zi, cu strigaturi. Persenul forte pe care mi l-am cumparat nu-si face efectul decat de la 2 tablete o data. Le mananc ca pe bomboane.
Somnul imi este destul de tulburat. Daca reusesc sa adorm la o ora rezonabila, ma trezesc in toiul noptii si ma uit pe pereti. Daca nu adorm decat in toiul noptii, dimineata as mai dormi, dar nu mai este loc. E ca naiba.
Sa fiu bine inteleasa, la nivel mental stiu ca e o prostie sa fiu atat de trista. Cand plangeam, ma intrebam incontinuu de ce plang. Nu am motive reale, nu am dreptul sa ma plang de nimic, sunt oameni aflati cu adevarat in suferinta, eu n-am patit nimic grav, nu-mi lipseste aproape nimic, cel putin nu esential, sunt o rasfatata si o nerecunoscatoare. Stiu. Ceea ce "ma apuca", insa, este de undeva din interior, vine brusc la suprafata si ma copleseste pur si simplu. Nu pot sa ii fac fata. E atat de negru si de apasator, atat de greu, incat ma doboara.