Carmen a publicat pe blogul ei un text al lui Pleşu. L-am citit, am ridicat din sprânceană, am închis. Acum câteva momente, după ce mi-am fumat ţigara de ajungere acasă, m-am trezit uşor meditativă şi deprimată. Săpând în interior, îl găsesc pe domnu' Pleşu rânjindu-mi sadic şi dispreţuitor din textul dumnealui, aşa că mă simt oarecum obligată să îmi pun piticii în ordine aici, că au tendinţa de a se speria de domnul menţionat anterior şi de a o lua razna.
Aşadar, ce ne spune domnul P, doct aşa? Că meditaţia despre viaţă e bună ea de felul ei, după o presupusă mahmureală de sărbători, când ai nişte calităţi fizice şi spirituale deosebite. Fiind alimentat corespunzător şi riscul depresiei din motive organice neexistând, e momentul oportun să-ţi pui marile întrebări. Aaaa, buuun, ce dacă n-a găsit nimeni răspunsul la ele până acum, ce dacă filosofii îşi construiesc teorii întregi bazate pe tentative de a răspunde la ale, nu-i nici un fel de problemă! Domnul Pleşu a găsit soluţia!
E adevărat că nici el nu se crede şi că textul ăsta l-a scris, în opinia mea, doar ca să se descarce de apăsarea aceea existenţialistă, de care ştie prea bine că n-are cum să scape în viaţa asta, însă face greşala de a "crea" nişte tipare. Lista, pe lângă faptul că nu e exhaustivă, nu are nici elemente bine delimitate. Schiţează dumnealui acolo nişte caracteristici cvasidefinitorii, le combină în fraze cu un ton mai mult peiorativ, iar la final dă cu oiştea-n gard: "Dacă stau să mă gîndesc bine, mai sînt încă sute de tipuri şi de combinaţii de tipuri. În fond, tot atîtea cîţi oameni există pe lume." Cu alte cuvinte, ia să mă mai opresc eu, că în timp ce scriam, mi-am dat seama că m-am apucat de ceva ce nu pot să termin.
Să-l las, însă, pe domnul Pleşu cu problemele lui şi să încerc să scap şi eu, la rându-mi, de depresia asta ce-mi dă târcoale şi pe care el a zgândărit-o.
Carevasăzică, spun apăsat următorul lucru, atât de apăsat încât să-mi intre bine în cap: este o tâmpenie majoră să te întrebi care e rostul tău pe pământ, care e menirea ta, pentru ce trăieşti şi ce faci pentru asta. N-o să afli niciodată răspunsurile.
Trăiesc pentru că m-am născut. Trăiesc aşa cum am fost educată, învăţată. Acumulez ce şi cât pot, încerc să dau şi altora din ce am, mă străduiesc să nu fac rău nimănui, fac eforturi de a-mi face fel şi fel de datorii, care obşteşti, care familiale, am reuşit să îmi mulţumesc părinţii, am reuşit să las ceva în urma mea, am decis că astea nu sunt vremuri în care să aduci pe lume un copil, cât de curând voi sădi şi un pom şi cam atât.
Că nu am o carieră răsunătoare, eventual publică? Că nu apar la TV, că nu am vreun post de conducere prin vreun minister, că nu am avere? Că nu sunt angrenată în ceva măreţ? Că nu îi fac pe toţi din jur să amuţească în faţa inteligenţei de care dau dovadă? Cine are vreun drept să-mi ceară aşa ceva?
Dacă e să regret ceva în viaţă, e că vremurile în care am trăit şi trăiesc mi-au subminat încrederea în primul rând în mine, apoi în muuuulţi, mulţi oameni. Din cauza asta am devenit oarecum sălbatică şi antisocială şi asta mă face să nu mai apuc să ajung vreodată ca tata. Din păcate, tata n-a ştiut în timpul vieţii cât de iubit şi de respectat era, aşa că am rămas noi după el să constatăm şi eu să realizez că nu-i calc pe urme. Poate că nu e chiar atât de grav, însă şi cu siguranţă nu e un motiv de depresie, aşa că ia, hai, pitiiiiici! A-li-ni-e-rea! La stââângaaaaaa! Inainte! Marş!
