Ceea ce urăsc probabil că se poate găsi pe cocalari.ro.
Acum o zi
Ador/urasc
Moda şi atmosfera din 1900/Pantalonii 3/4 la bărbaţi, purtaţi cu sandale SI şosete şi eventual sub burdihan.
Ceea ce urăsc probabil că se poate găsi pe cocalari.ro.
Ceea ce urăsc probabil că se poate găsi pe cocalari.ro.
Artmania 2009
Până acum nu mi-a venit să scriu, am aşteptat să-mi treacă euforia. Acum, revăzând fotografiile, aş vrea să fiu din nou acolo, dacă s-ar putea, forever. De ce? Pentru că în orele acelea de concerte, printre oamenii care erau adunaţi acolo, m-am simţit cât se poate de normal, o senzaţie pe care n-am mai trăit-o până acum. M-am trezit gândindu-mă că aşa ar trebui să fie lumea, formată din oameni cu un IQ suficient de ridicat, care să-şi vadă de pasiunile lor şi care să nu-i judece pe cei din jur, oricât de ciudaţi ar fi. Atâta timp cât nimeni nu e agresat, nimeni nu e privit aiurea, toţi avem un loc sub soare şi putem fi chiar civilizaţi. Din păcate, n-a durat mult, ci doar cât a ţinut festivalul.
Despre trupe, ce pot să spun? Toate (mai puţin Opeth şi Subscribe) au fost printre favoritele mele.
Tristania, cu o Mariangela plină de energie, ritm şi forţă, cu un alt solist - Kjetil (a cântat şi la Trail of Tears) pentru că cel "oficial" aşteaptă să-i vină pe lume gemenii şi cu o instrumentaţie ireproşabilă (mi s-a părut că s-au auzit cel mai bine dintre toţi, dar poate mă înşel):
A urmat My Dying Bride. A fost o adevărată experienţă, din toate punctele de vedere. Aaron, deşi declară pe site-ul oficial al trupei că urăşte să fie pe scenă, atunci când cântă pare că trăieşte la maxim. Nu prea îl văd fericit altundeva decât pe scenă. Muzica lor, deşi grea, parcă îţi activează toţi neuronii şi îţi scurtcircuitează sinapsele, dacă reuşeşti să te transpui "în peisaj". Au avut un joc de lumini care a sprijinit foarte mult atmosfera, n-au exagerat cu efectele şi una peste alta, a fost cel mai "rasat" concert al festivalului.
A doua zi a festivalului a debutat cu Subscribe, pe care i-am ascultat dintr-o cafenea, nefiind pe gustul meu, dar a urmat PAAAAAAAAAAAAAAAIN!!!!!!!!! O, ce frumos a fost! Fie că mi-am schimbat eu locul, fie că mi s-a părut doar, dar sonorizarea lor nu a fost chiar ireproşabilă, însă am trecut peste asta, căci a fost un show grozav. Nici nu-mi mai amintesc dacă au avut vreun fel de efecte de imagine, căci muzica lor şi prezenţa lor scenică e absolut suficientă ca să mă aducă la extaz.
Despre Nightwish ... aproape că n-aş vrea să scriu. Fără Tarja trupa-i la furat. Ar trebui să-şi schimbe numele, căci n-a mai rămas nimic din ce a fost Nightwish cu Tarja. Acum o au pe Aneta aia, care n-are nici o treabă cu cântatul. Dacă ar fi să le compar (deşi n-au nimic în comun), aş zice că Annete îşi solicită coardele vocale cam 155%, pe când Tarja, vreo 25%. Cu toate că s-au străduit să facă impresie artistică ba cu flăcări, ba cu artificii, am plecat la jumătatea concertului, dezamăgită şi chiar scârbită. Si cam atât despre ei.
Duminică n-am mai ajuns decât la expoziţia lui Aaron. Deşi aveam aşteptări mari de la el, vrând să văd ce poate ieşi "From a Dark Mind", n-am văzut mare lucru. Doar portetul lui m-a încântat mai mult (clic pe poză pentru mărire, portretul e în stânga jos).
Ar mai fi multe de spus, dar poate altădată.
Despre trupe, ce pot să spun? Toate (mai puţin Opeth şi Subscribe) au fost printre favoritele mele.
Tristania, cu o Mariangela plină de energie, ritm şi forţă, cu un alt solist - Kjetil (a cântat şi la Trail of Tears) pentru că cel "oficial" aşteaptă să-i vină pe lume gemenii şi cu o instrumentaţie ireproşabilă (mi s-a părut că s-au auzit cel mai bine dintre toţi, dar poate mă înşel):
A urmat My Dying Bride. A fost o adevărată experienţă, din toate punctele de vedere. Aaron, deşi declară pe site-ul oficial al trupei că urăşte să fie pe scenă, atunci când cântă pare că trăieşte la maxim. Nu prea îl văd fericit altundeva decât pe scenă. Muzica lor, deşi grea, parcă îţi activează toţi neuronii şi îţi scurtcircuitează sinapsele, dacă reuşeşti să te transpui "în peisaj". Au avut un joc de lumini care a sprijinit foarte mult atmosfera, n-au exagerat cu efectele şi una peste alta, a fost cel mai "rasat" concert al festivalului.
A doua zi a festivalului a debutat cu Subscribe, pe care i-am ascultat dintr-o cafenea, nefiind pe gustul meu, dar a urmat PAAAAAAAAAAAAAAAIN!!!!!!!!! O, ce frumos a fost! Fie că mi-am schimbat eu locul, fie că mi s-a părut doar, dar sonorizarea lor nu a fost chiar ireproşabilă, însă am trecut peste asta, căci a fost un show grozav. Nici nu-mi mai amintesc dacă au avut vreun fel de efecte de imagine, căci muzica lor şi prezenţa lor scenică e absolut suficientă ca să mă aducă la extaz.
Despre Nightwish ... aproape că n-aş vrea să scriu. Fără Tarja trupa-i la furat. Ar trebui să-şi schimbe numele, căci n-a mai rămas nimic din ce a fost Nightwish cu Tarja. Acum o au pe Aneta aia, care n-are nici o treabă cu cântatul. Dacă ar fi să le compar (deşi n-au nimic în comun), aş zice că Annete îşi solicită coardele vocale cam 155%, pe când Tarja, vreo 25%. Cu toate că s-au străduit să facă impresie artistică ba cu flăcări, ba cu artificii, am plecat la jumătatea concertului, dezamăgită şi chiar scârbită. Si cam atât despre ei.
Duminică n-am mai ajuns decât la expoziţia lui Aaron. Deşi aveam aşteptări mari de la el, vrând să văd ce poate ieşi "From a Dark Mind", n-am văzut mare lucru. Doar portetul lui m-a încântat mai mult (clic pe poză pentru mărire, portretul e în stânga jos).
Ar mai fi multe de spus, dar poate altădată.
Cu pisica la doctor 2
Se pare că ori sunt în pană de idei de titlu, ori acţiunile mele se repetă obsesiv. Nu contează, oricum.
Ieri Pinţa a fost la doctor cu taxiul. La semafor, în dreapta noastră era un troleibuz. Ea a scos capul din coşuleţ şi s-a proptit cu ochii pe şoferul troleului.
Pe semne că pisica mea are capacităţi psihice ( :)) ), căci acesta s-a simţit repede privit şi când a identificat sursa valurilor de energie de care era lovit, a ieşit cu capul pe geam, s-o vadă şi el mai bine pe cea care îl privea atât de insistent.
A urmat un schimb de zâmbete între mine şi el, căci ce altceva am fi putut face doi oameni maturi, legaţi pentru câteva secunde de o pisică neagră? O experienţă de socializare în trafic căreia, însă, n-am mai ştiut cum să-i fac faţă, căci nu pot zâmbi prea mult unui necunoscut, oricât de nevinovate ar fi motivele pentru care o fac, aşa că am întors totuşi capul în stânga şi nu ştiu dacă, până la urmă, şoferul i-a făcut sau nu bezele pisicii.
Să reducă, domnule, durata roşului la semafoare!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
