Am ajuns azi, cand mai am un pic si schimb prefixul, sa imi fie dor de copilaria mica, de pana pe la 6 ani.
Mi-e dor sa mai am din nou certitudinea ca orice s-ar intampla, mama il va alunga pe bau-bau.
Mi-e dor sa am iar seninatatea aceea cand singura mea preocupare era ce joc sa mai inventez, cum sa ma mai joc cu copiii-n curtea blocului, cum sa descopar lumea si viata si cum sa inteleg de ce e albastru cerul.
Mi-e dor de inocenta de atunci, cand nu stiam ce e tradarea si nici nu ma gandeam ca ea poate veni chiar de la un om de acelasi sange cu tine - cat de dureros e sa afli asta pe propria piele!
Mi-e dor de zilele in care lucrurile evoluau firesc, catre mai bine, nu catre "Doamne fereste". Nu, nu de regimul comunist opresiv mi-e dor, ci de siguranta zilei de maine, pe care eu am trait-o si care ar fi normal sa mai existe.
Mi-e dor de iernile in care ma preocupa numai saniusul, nu deszapezirea sau viscolul.
Mi-e dor de o viata pe care am avut-o si as mai putea sa o am, daca nu mi-ar fura-o unii si daca, mai rau, nu mi-ar amaneta-o pe ani buni inainte, ca sa le fie numai lor bine.
Nu stiu cu ce am gresit pe parcursul tineretii mele, dar cand am iesit atunci in strada am facut-o ca sa apar niste idealuri in care credeam cu tarie - al libertatii de exprimare, al libertatii de gandire, al onoarei, al iubirii de tara si de neam, al dreptatii, pana la urma. Am sperat ani si ani la rand ca daca imi fac cu responsabilitate si cat pot eu mai bine datoria, lucrurile vor evolua, vom depasi situatiile grele in care era tara si voi ajunge sa traiesc si ziua in care totul este asa cum trebuie sa fie. Unde am gresit, de ziua asta pare acum mai indepartata ca niciodata?
Mi-e dor sa mai pot spera.
Acum o săptămână
