M-am framantat indelung, am amanat, apoi am decis, m-am razgandit, mi-am luat angajamentul si dupa lupte interne cu mine insami, m-am dus, in sfarsit, la liturghie la mine in sat.
Intr-o frumoasa si insorita dimineata de duminica, mi-am facut crucea crestineasca si am pasit peste pragul bisericii, cu piciorul drept, sperand, desigur, la ce e mai bun pentru suflet. Slujba era deja inceputa, dar n-aveam de gand sa-mi aduc mustrari constiintei. In fond, ce e facut cu forta, graba si sila aferenta, e degeaba. Cuvantul de ordine avea sa fie de acum inainte impacarea.
Impacarea mea cu mine mai intai, apoi cu restul celeilalte lumi, mai vasta si mai cuprinzatoare decat ar putea fi vreodata lumea mea interioara. Zen.
Cum la mine in sat nu prea mai e lume veche - cei mai multi au vandut si au plecat la copii la oras, iar orasul a cumparat de la ei si a venit la sat, dar numai in concediu - in biserica nu era prea multa lume. Am gasit repede doua locuri goale in partea stanga, pe scaunele asezate de-a lungul peretilor, chiar in fata, aproape de mijloc, sau de locul acela unde se oglindeste bolta si unde babele spun ca e foarte bine sa stai, ca acolo se pogoara Duhul sfant. Ne-am asezat. Ne-am facut una cu mediul, dar asta abia dupa ce am fost analizati din cap pana in picioare de cele cateva femei asezate mai la intrare, pe dreapta. Ce ciudat - stiam ca pe dreapta stau numai barbatii in biserica ...
Exista un moment in timpul slujbei cand parintele intra in altar si in locul lui cineva citeste o "lectie" - mie asa imi place s-o numesc - despre evanghelia citita in acea zi.
De data asta randul ii venise unui batran. Sedea in strana, cu cartea deschisa pusa pe pupitrul inalt de-i venea pana aproape in dreptul ochilor. Ochelarii cu rama groasa si neagra il ajutau destul de bine, caci cuvanta cursiv si parca fara efort. Avea vocea cam stinsa, fara vlaga, dar daruirea cu care ne citea textul clarificator il facea sa se auda destul de bine.
Din spate, printr-o ferestruica cu vitraliu, lumina ii cadea imprejurul capului, asa ca fata nu se distingea aproape deloc, parea invaluita intr-un semiintuneric cetos. Sprancenele groase pareau a umbri niste gavane si asa ghiceai ca intre ele era fata batranului.
De obicei, cam tare de ureche fiind, am senzatia ca daca privesc omul care vorbeste, aud mai bine. Ma uitam catre el, asadar, dar nu-mi era de mare folos. Statura lui garbovita si picioarele mai mult indoite si aproape tremurande ma faceau sa-mi fie mila de el. Ma gandeam ca e un efort mare, la varsta lui. Priveam aproape in gol nu la el, ci inspre el, cand am remarcat ceva ce mi-a captat apoi atentia definitiv. Omul avea doi dinti din fata, incisivii, imbracati in metal argintiu si ori de cate ori rostea un cuvant, incisivii lui "luminau". In intunericul fetei, alaturi de gavanele ochilor, cei doi dinti argintati, dezvaluiti sacadat in ritmul zicerii, alcatuiau punctele cardinale ale fetei omului.
Cand ochii mei, proptiti neintrerupt pe dintii omului, n-au mai putut duce concentrarea la aceeasi intensitate si au facut contururile sa se dizolve, mi-am dat seama cu ce semanau acele doua puncte sclipitoare: cu ochii pisicilor in noapte, cand ii lumineaza farurile masinii.
Cam asta am priceput eu din toata slujba, ca evanghelia mi-a fost explicata de doi ochi de pisica, in noapte. Cauta de intelege semnificatia acestui fapt nu foare crestinesc ...
Si unde mai pui ca batranelul meu, dupa slujba, s-a suit destul de sprinten la volanul unei Toyote si dus a fost, cu o viteza si o indemanare ce o depaseau cu mult pe a mea!
